Granițele inimii: Povestea unei mame din București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsună în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburul anilor. E trecut de miezul nopții, iar eu stau pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Radu, te rog… nu mai ridica tonul. Vecinii… — încerc să-l liniștesc, dar știu că e zadarnic. Deja nu mai contează cine ne aude. În blocul nostru din Drumul Taberei, toți au problemele lor.

El se prăbușește pe scaunul din fața mea, cu ochii roșii și obrajii scobiți. Îl privesc și nu-l mai recunosc. Unde e băiatul meu vesel, cel care îmi aducea flori de câmp când venea de la școală? Acum e doar o umbră, prins între datorii, promisiuni nerespectate și prieteni dubioși.

— Mamă, am nevoie de bani. Îți jur că e ultima dată! — vocea îi tremură, dar știu că minte. Am auzit promisiunea asta de zeci de ori. De fiecare dată când îi dau bani, sper că va fi ultima dată. Dar niciodată nu e.

— Nu mai am, Radu. Am luat deja împrumut de la tanti Lenuța ca să-ți plătesc datoria trecută. Nu mai pot… — simt cum vocea mi se rupe. Mă doare să-l văd așa, dar mă doare și mai tare să recunosc că nu-l mai pot ajuta.

El izbucnește:

— Toată lumea mă judecă! Tu nu vezi? Tata nu mă mai sună, sor-mea nici nu vrea să mă vadă! Numai tu ai rămas… Dacă nici tu nu mă ajuți, ce rost mai are?

Îmi mușc buza și mă uit la poza noastră de pe frigider: eu, el și sora lui, Andreea, la mare, acum zece ani. Atunci eram o familie. Acum suntem doar două suflete rătăcite într-o bucătărie rece.

— Radu, eu te iubesc. Dar nu pot să-ți mai dau bani. Nu așa se rezolvă problemele… — încerc să-i explic, dar el se ridică brusc și trântește ușa.

Rămân singură cu gândurile mele. Mă simt vinovată. Poate dacă aș fi fost o mamă mai bună… Poate dacă nu l-aș fi protejat atât de mult… Dar cum să nu-ți protejezi copilul? Cum să-l lași să sufere?

A doua zi dimineață, primesc un telefon de la Andreea.

— Mamă, iar a venit Radu la tine? — vocea ei e rece, tăioasă.

— Da… A avut nevoie de bani.

— Și i-ai dat?

— Nu… De data asta nu.

— Bine ai făcut! Trebuie să-l lași să se descurce singur! — oftează ea. — Eu nu mai pot, mamă. M-a sunat aseară să-mi ceară bani pentru „o urgență”. L-am refuzat.

Simt cum mă strânge inima. Copiii mei nu se mai vorbesc decât ca să se certe din cauza lui Radu. Fostul meu soț, Ionel, s-a retras complet din viața noastră după divorț. Eu am rămas singura care încearcă să țină familia unită.

Seara, când mă întorc de la serviciu — sunt femeie de serviciu la un liceu din cartier — îl găsesc pe Radu pe scara blocului. Stă ghemuit lângă ușă.

— Mamă… iartă-mă. N-am unde să mă duc.

Îl las să intre. Îi încălzesc o ciorbă și îl privesc cum mănâncă lacom, ca un copil flămând. În ochii lui văd rușinea și disperarea.

— Mamă… promit că o să caut de muncă. Mâine mă duc la Marian, poate are nevoie de cineva la construcții.

Îl mângâi pe cap și îi spun:

— Eu cred în tine, Radu. Dar trebuie să vrei și tu să te ajuți.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru el: nopțile nedormite când era bolnav, banii dați pe meditații ca să ia bacul (pe care tot nu l-a luat), certurile cu Ionel care spunea mereu că-l răsfăț prea mult.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la tanti Lenuța:

„Mariana dragă, ai uitat de rata la împrumut. Te rog frumos să vii azi.”

Simt cum mă sufoc. Salariul meu abia ajunge pentru întreținere și mâncare. Datoriile cresc ca buruienile după ploaie.

La serviciu, colegele mă întreabă:

— Ce-ai pățit, Mariana? Pari obosită…

Nu le spun nimic. Cine ar înțelege? Toată lumea are problemele ei.

Seara îl găsesc pe Radu dormind pe canapea. Pe masă e un bilet: „Mamă, am fost la Marian. Mâine încep munca.”

Simt o rază de speranță. Poate chiar se va schimba… Poate va reuși să-și ia viața în mâini.

Dar peste două zile primesc un telefon de la Marian:

— Mariana, îmi pare rău… Radu n-a venit la muncă azi. Nici ieri n-a stat până la capăt.

Mă prăbușesc pe scaun și plâng în pumni. Nu mai știu ce să fac. Seara îl confrunt:

— De ce minți? De ce nu vrei să te schimbi?

El tace. Se uită în podea.

— Nu pot, mamă… Nu pot…

În acea noapte iau o decizie grea: îi spun că trebuie să plece dacă nu vrea să muncească sau să se trateze.

— Te iubesc, Radu. Dar nu te mai pot salva eu mereu. Trebuie să vrei și tu!

El pleacă fără un cuvânt. Ușa se trântește încet după el.

Trec zile grele. Îmi lipsește prezența lui în casă, dar știu că am făcut ce trebuia. Andreea vine într-o zi la mine și mă îmbrățișează:

— Mamă… ai făcut tot ce ai putut.

Mă uit la ea și simt că mi s-a luat o povară de pe suflet.

Uneori primesc mesaje scurte de la Radu: „Sunt bine.” „Am găsit ceva de lucru.” „Nu-ți face griji.”

Nu știu dacă e adevărul sau doar vrea să mă liniștească. Dar învăț încet-încet că iubirea de mamă nu înseamnă să-ți sacrifici viața fără limite.

Mă întreb adesea: Oare am făcut bine? Oare există o limită a iubirii materne? Sau suntem condamnate să ne pierdem pe noi înșine pentru copiii noștri?