Întoarcerea Acasă: Povara Unei Decizii
— Ce cauți aici, Irina? Vocea lui Vlad răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu stau în prag cu bagajul în mână, tremurând. Sora mea, Alina, se ridică brusc de la masă, cu ochii roșii de la plâns. — Vlad, te rog… e sora mea! Nu are unde să meargă.
Îmi simt inima bătând nebunește. Nu am mai fost acasă de doi ani. După ce am pierdut totul la București — jobul, prietenii, încrederea în mine — am crezut că aici voi găsi alinare. Dar atmosfera e tăioasă ca un cuțit. Vlad mă privește ca pe un intrus. — Nu e problema mea că nu are unde să stea. Eu nu am semnat pentru a locui cu două surori, ci cu soția mea!
Alina încearcă să mă apere, dar vocea ei e stinsă. — Vlad, te rog… e doar pentru o perioadă scurtă. Irina are nevoie de noi acum.
Dar Vlad nu cedează. — Nu! Eu nu mai pot trăi așa! De când a venit Irina, nu mai avem liniște. Tot timpul e tensiune, certuri… Eu nu mai rezist!
Mă simt ca o povară. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Mama a murit acum trei ani, tata s-a recăsătorit și nu vrea să audă de mine. Alina a fost mereu refugiul meu, dar acum simt că îi distrug viața.
În noaptea aceea, stau pe canapea și ascult cum se ceartă în dormitor. Cuvintele lor răzbat prin pereți: „Nu mai suport! Ori ea, ori eu!”
A doua zi dimineață, Vlad își strânge lucrurile și pleacă trântind ușa. Alina vine la mine cu ochii umflați de plâns.
— E vina ta! Dacă nu veneai tu, Vlad nu ar fi plecat niciodată! strigă ea printre lacrimi.
Încerc să-i explic: — Alina, nu am vrut să vă fac rău… Nu am avut unde să merg…
Dar ea nu mă ascultă. — Mereu ai fost așa! Mereu ai avut nevoie de ajutor! Când o să înveți să te descurci singură?
Mă simt mică și neputincioasă. Îmi aduc aminte de copilărie, când Alina era mereu cea responsabilă, iar eu eram „cea mică”, cea care făcea prostii și trebuia salvată. Acum, rolurile s-au păstrat, dar prețul e mult mai mare.
Zilele trec greu. Alina nu-mi vorbește decât strictul necesar. Vlad nu mai răspunde la telefon. Într-o seară, primesc un mesaj de la el: „Am depus actele de divorț. Să fii fericită.”
Mă prăbușesc pe podea și plâng în hohote. Nu mi-am dorit niciodată asta. M-am întors acasă pentru că nu mai aveam nimic, dar acum simt că am distrus singurul lucru care mai conta pentru mine: familia.
Într-o zi, Alina vine acasă cu o hârtie în mână. — Vlad vrea să vândem apartamentul și să împărțim banii. Nu știu unde o să mă duc…
Încerc să o iau în brațe, dar mă respinge. — Lasă-mă! Ai făcut destul!
Nu mai suport tensiunea. Încep să caut disperată un loc de muncă, orice — vânzătoare la supermarket, menajeră, bonă. Dar nimeni nu vrea să angajeze o femeie de 32 de ani fără experiență recentă.
Într-o seară, primesc un telefon de la tata. — Am auzit ce s-a întâmplat… Poate ar trebui să vii la mine pentru o vreme.
Vocea lui e rece, distantă. Știu că soția lui nu mă vrea acolo. Refuz politicos și rămân singură în apartamentul care se golește încet.
Alina pleacă la o prietenă. Înainte să iasă pe ușă, mă privește lung: — Poate dacă n-ai fi venit niciodată…
Rămân singură cu gândurile mele. Mă întreb dacă chiar eu sunt vinovată pentru tot ce s-a întâmplat sau dacă problemele lor existau deja și eu doar le-am scos la suprafață.
Într-o dimineață friguroasă de martie, mă trezesc cu hotărârea să plec din apartament înainte ca totul să devină și mai rău. Îmi strâng puținele lucruri și las pe masă o scrisoare pentru Alina:
„Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. N-am vrut niciodată să vă fac rău. Sper ca într-o zi să mă ierți.”
Ies pe ușă fără să știu unde mă duc sau ce voi face mai departe. Dar știu că trebuie să încerc să-mi găsesc drumul singură.
Acum stau pe o bancă în parc și mă uit la oamenii care trec grăbiți pe lângă mine. Mă întreb: Oare cât de mult putem fi responsabili pentru fericirea sau nefericirea celor dragi? Cât din vina asta e a mea și cât era deja acolo, mocnind sub suprafață?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există iertare atunci când totul pare pierdut?