Întoarcerea mea acasă: între vina surorii și adevărul nespus

— Nu pot să cred că ai avut tupeul să te întorci aici, Ilinca! Vocea Liei răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și lumina slabă a becului. M-am oprit în ușă, cu valiza în mână, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria casă, dar acum era altfel. Acum, Lia nu era singură. Soțul ei, Vlad, stătea la masă, cu ochii în telefon, evitând să mă privească.

— N-am unde să mă duc, Lia. Știi bine că nu-mi permit chirie singură. Am stat la Anda două săptămâni, dar nu pot abuza de bunăvoința nimănui la nesfârșit.

— Puteai să găsești altceva! Nu e problema mea că ai rămas fără job! Ai promis că nu te mai întorci!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Promisiunea aia fusese făcută într-o noapte de ceartă, când Lia îmi spusese că vrea intimitate cu Vlad. Dar apartamentul era moștenit de la mama noastră. Era și al meu. Și totuși, mă simțeam ca o intrusă.

— Vlad, spune-i tu! Nu vezi că ne strică liniștea? a izbucnit Lia.

Vlad a ridicat privirea spre mine. Ochii lui erau obosiți, triști. — Ilinca… poate găsim o soluție temporară. Nu trebuie să fie pentru mult timp.

Am simțit un val de rușine și furie. De ce trebuia să mă simt vinovată pentru că nu am avut noroc? De ce trebuia să cer voie să stau în casa copilăriei mele?

Zilele au trecut greu. Lia mă ignora sau îmi vorbea doar ca să-mi reproșeze ceva: că nu am spălat vasele, că am lăsat lumina aprinsă, că am adus praf pe covor. Vlad încerca să fie neutru, dar tensiunea dintre noi plutea ca un nor gros peste tot apartamentul.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe balcon, fumând. M-am apropiat încet.

— Îmi pare rău că am creat atâta haos… Am spus-o sincer, cu voce joasă.

El a oftat. — Nu e vina ta, Ilinca. Eu și Lia avem probleme de mult timp. Tu doar ai scos la suprafață ce era deja acolo.

M-am uitat la el surprinsă. — Dar ea spune că din cauza mea… Că dacă nu veneam eu…

— Lia caută un vinovat. E mai ușor decât să recunoască adevărul.

A doua zi dimineață, Lia a izbucnit din nou. — Vlad vrea divorț! Din cauza ta! Dacă nu veneai tu aici, totul era bine!

— Lia, nu fi nedreaptă! am încercat eu să mă apăr. Problemele voastre nu au început cu mine!

— Ba da! Tu ai venit și ai stricat tot! Mereu ai fost geloasă pe mine! Mereu ai vrut ce am eu!

M-am uitat la ea șocată. — Nu vreau nimic din ce ai tu! Vreau doar să am unde să dorm fără să mă simt ca un parazit!

Vlad a ieșit din dormitor cu valiza în mână. — Gata, Lia. Nu mai pot. Nu Ilinca e problema noastră.

Lia a început să plângă isteric. — Vezi? Din cauza ta! Ai distrus tot!

Am rămas singură în bucătărie, cu sunetul ușii trântite încă vibrând în aer. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în pumni. Nu știam dacă Lia avea dreptate sau dacă Vlad spunea adevărul. Poate că prezența mea doar a accelerat ceva ce oricum s-ar fi întâmplat.

În zilele care au urmat, Lia nu mi-a mai vorbit deloc. Mergea la serviciu și se întorcea târziu, evitând orice contact vizual cu mine. Eu am început să caut din nou joburi pe internet, dar nimic nu părea să se lege.

Într-o seară, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era de la Lia:

„Nu pot să te iert pentru ce s-a întâmplat. Poate într-o zi o să înțelegi cât de mult ai distrus.”

Am citit rândurile de zeci de ori. M-am întrebat dacă chiar eram vinovată sau dacă pur și simplu eram țapul ispășitor pentru nefericirea ei.

Câteva luni mai târziu, Vlad m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. Mi-a spus că s-a mutat într-o garsonieră și că încearcă să-și refacă viața. Mi-a mulțumit pentru sinceritate și mi-a spus că nu trebuie să port povara divorțului lor.

Dar povara rămâne. Între mine și Lia s-a creat o prăpastie pe care nu știu dacă o vom putea trece vreodată.

Uneori stau noaptea și mă întreb: oare chiar am distrus eu familia Liei? Sau pur și simplu am fost oglinda care le-a arătat adevărul? Ce înseamnă „acasă” când familia ta te respinge?