Între două familii: Când soacra împarte iubirea și banii

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Soțul meu, Vlad, s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit lung, cu acea oboseală pe care o știam prea bine.

— Petra, te rog… Nu începe iar. Știi că mama e… cum e ea. Nu o să se schimbe niciodată.

Dar nu mai puteam. De ani de zile, simțeam cum fiecare vizită la soacră-mea, doamna Lidia, mă strivește puțin câte puțin. Mereu aceleași replici tăioase, mereu aceleași priviri aruncate pe sub sprâncene, mereu aceleași comparații cu sora lui Vlad, Adina. Adina era fata perfectă: căsătorită cu un avocat de succes, două fete blonde ca păpușile, casă mare în Pipera. Noi? Un apartament cu două camere în Militari și un băiețel de patru ani care încă mai plânge noaptea după mine.

Ziua aceea a început ca oricare alta: cu un telefon de la Lidia.

— Petra, vii azi pe la mine? Am făcut sarmale pentru Adina și vreau să-i duc și ei la birou. Dacă tot vii, ia și tu niște ciorbă, că mi-a rămas de ieri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mereu „ce a rămas”, mereu „dacă tot vii”. Dar am zis da, ca de obicei. Pentru Vlad. Pentru liniștea lui.

Când am ajuns la ea, Adina era deja acolo, râzând zgomotos la telefon în sufragerie. Pe masă, o cutie mare cu prăjituri scumpe și un plic alb.

— Mamă, ești o scumpă! Chiar aveam nevoie de bani pentru excursia fetelor! a spus Adina, luând plicul fără să clipească.

Lidia a zâmbit larg și i-a mângâiat părul. Eu am rămas în ușă, cu băiețelul meu agățat de fusta mea.

— Petra, ia-ți ciorba din frigider. Și vezi că am pus niște pâine pe masă. Să nu uiți să speli castronul când îl aduci înapoi!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Am luat castronul și am ieșit pe balcon să respir. Băiatul meu s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mami, de ce nu ne iubește bunica?

Atunci mi s-a rupt ceva în suflet. Cum să-i explic unui copil de patru ani că uneori oamenii mari sunt nedrepți? Că uneori iubirea se dă pe merit sau pe bani?

Când am intrat înapoi, Adina plecase deja. Lidia stătea la masă și răsfoia o revistă.

— Mamă Lidia, pot să vă întreb ceva? am spus încet.

A ridicat ochii spre mine, vizibil iritată:

— Ce e?

— De ce îi dați mereu Adinei bani și nouă niciodată? De ce pentru ea aveți timp și pentru noi doar resturi?

A oftat teatral:

— Petra, tu mereu ai impresia că ești nedreptățită! Adina are nevoie de ajutor, are două fete de crescut! Tu ai doar unul și Vlad are serviciu stabil. Și-apoi… nu toată lumea poate fi ca ea.

M-am simțit mică, umilită. Dar nu m-am lăsat:

— Știți că Vlad n-a avut niciodată concediu plătit? Știți că abia ne descurcăm cu ratele? Dar niciodată nu ne-ntrebați dacă avem nevoie de ceva. Niciodată nu-l întrebați pe Vlad dacă e bine sau dacă poate are nevoie de sprijin.

Lidia a dat din mână:

— Nu-mi place să mă cert. Dacă nu-ți convine, nu mai veni!

Am ieșit trântind ușa, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Pe drum spre casă, băiețelul meu a adormit în brațe. În tramvai, o femeie m-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap că da, dar în sufletul meu urlam.

Acasă, Vlad m-a găsit plângând pe canapea.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul. Pentru prima dată, fără să mă opresc la jumătate sau să încerc să-l protejez.

— Vlad, nu mai pot! Nu mai vreau să fiu fata care primește resturile! Nu mai vreau să mă prefac că e normal ca mama ta să ne trateze ca pe niște străini!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe:

— Ai dreptate. O să vorbesc eu cu ea.

Nu știu ce va urma. Poate va fi mai rău înainte să fie mai bine. Poate familia noastră se va rupe și mai tare. Dar știu că azi am spus adevărul. Și poate că asta e primul pas spre vindecare.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare câte dintre noi acceptăm resturi doar ca să păstrăm liniștea? Voi ce ați face în locul meu?