Între două lumi: O seară de Crăciun care mi-a sfâșiat familia

— Ori eu, ori ea! a tunat vocea mamei peste masa încărcată cu sarmale aburinde și cozonaci proaspăt scoși din cuptor. Am simțit cum mi se strânge inima, cum fiecare privire din jurul mesei se lipește de mine ca o povară. Tata a tăcut, cu ochii în farfurie, iar sora mea, Ioana, a încercat să schimbe subiectul, dar mama nu s-a lăsat.

— Nu mai pot, Vlad! Nu pot să stau la masă cu femeia asta care mi-a luat băiatul! a continuat ea, arătând spre Ana, soția mea. Ana a încremenit, cu mâinile strânse pe șervețelul brodat de bunica. Ochii ei verzi, de obicei plini de lumină, erau acum tulburi.

Mirosul de brad și portocale nu mai avea nicio putere asupra noastră. Crăciunul, sărbătoarea împăcării, devenise câmpul nostru de luptă. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Îmi venea să urlu, să fug, să mă ascund undeva unde nu există alegeri imposibile.

— Mamă, te rog… am încercat eu să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu! Ori rămâi cu noi, ori pleci cu ea! Nu vreau să te mai văd dacă alegi altfel! a spus mama cu o hotărâre care m-a îngrozit.

Ana a lăsat șervețelul jos și s-a ridicat încet. — Vlad, hai să plecăm. Nu vreau să stric Crăciunul nimănui.

Am privit-o neputincios. Îmi venea să o strâng în brațe și să-i spun că totul va fi bine, dar nu puteam. Eram prins între două lumi: familia care m-a crescut și femeia pe care o iubeam. M-am uitat la tata, dar el nu a ridicat privirea. Ioana plângea în tăcere.

Am ieșit în hol după Ana. Din sufragerie se auzeau încă vocile ridicate ale mamei și ale Ioanei care încerca să o calmeze.

— Vlad, nu trebuie să alegi acum, mi-a șoptit Ana. Dar știam că trebuie. Că fiecare clipă de ezitare adâncea prăpastia dintre noi toți.

Am condus-o acasă la noi fără să spunem mare lucru. În mașină era liniște, doar ștergătoarele băteau ritmic pe parbrizul ud de ninsoare topită.

— Îmi pare rău că ai trecut prin asta, a spus Ana când am ajuns. Dar nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt o povară pentru tine sau pentru familia ta.

Am simțit cum mă sufoc. Toată copilăria mea mi-am dorit să fiu pe placul mamei. Să nu o supăr niciodată. Să fiu băiatul bun care aduce acasă premiile și nu ridică vocea niciodată. Dar acum eram bărbatul care trebuia să-și apere soția.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapea și am privit luminile instalației de brad reflectate în geam. M-am gândit la toate momentele când mama m-a ținut de mână la doctor, când mi-a cusut costumul pentru serbare, când a plâns la nunta mea cu Ana — nu de fericire, ci de teamă că mă pierde.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ioana: „Mama nu vrea să vorbească cu tine. Tata e supărat și el. Ce faci?”

Ce fac? Îmi venea să urlu întrebarea asta în tot orașul. Cum poți alege între sângele tău și sufletul tău pereche? Cum poți împăca două lumi care se resping?

Am mers la serviciu ca un robot. Colegii își urau „Sărbători fericite”, dar eu simțeam că port doliu după ceva ce nici nu știam că am pierdut până atunci: iluzia că familia mea va fi mereu unită.

Seara am găsit-o pe Ana în bucătărie, făcând prăjituri pentru vecini. — Vrei să vorbim? m-a întrebat ea blând.

— Nu știu ce să fac… Nu vreau să-mi pierd nici mama, nici pe tine.

— Vlad, eu nu vreau să te pun să alegi. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt acceptată. Poate ar trebui să ne gândim dacă nu cumva e mai bine să ne mutăm din oraș… Să avem liniștea noastră.

M-am uitat la ea și am știut că are dreptate. Dar gândul că mama va rămâne singură mă sfâșia. Tata era mereu absent, iar Ioana avea deja propria familie.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama la telefon. Nu mi-a răspuns. Am mers acasă la ei; mi-a deschis tata și mi-a spus doar atât: — Las-o pe mama să se liniștească.

M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept. Am stat pe banca din fața blocului lor și am privit zăpada care se topea încet pe trotuar. O bătrână a trecut pe lângă mine și mi-a urat „Crăciun fericit”. Am zâmbit amar.

Într-o seară, Ioana m-a sunat plângând: — Vlad, mama e rău… Nu mănâncă, nu vorbește cu nimeni… Poate dacă ai veni singur…

Am mers la ei fără Ana. Mama stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns. Când m-a văzut, a început să tremure.

— Mamă… te rog… Nu pot trăi fără voi…

— Dar poți trăi fără mine dacă alegi pe altcineva! a izbucnit ea.

— Nu e vorba de alegere! E vorba că am nevoie de amândouă! De tine și de Ana!

A izbucnit într-un plâns sfâșietor. Am stat lângă ea și i-am ținut mâna până s-a liniștit.

— Vlad… Mi-e frică să nu mă uiți… Să nu mă lași singură…

— Niciodată n-o să te las singură, mamă… Dar trebuie să accepți că Ana face parte din viața mea acum…

A fost prima dată când am simțit că poate există speranță. Că poate timpul va vindeca ceva din rănile astea adânci.

Au trecut luni până când mama a acceptat să vină la noi în vizită. Prima dată a fost stângace, tăcută, dar Ana a făcut tot posibilul să o facă să se simtă binevenită.

Nu știu dacă vreodată vom fi din nou o familie ca înainte. Poate nici nu trebuie. Poate trebuie doar să învățăm să trăim între două lumi și să ne iubim așa cum suntem: imperfecți, răniți, dar împreună.

Oare câți dintre noi trăim cu teama asta de a pierde rădăcinile dacă ne urmăm inima? Și câți avem curajul să cerem iertare și să construim punți peste prăpastiile dintre generații?