Între două lumi: Povestea unei despărțiri tăcute

— Gabriela, te rog, nu-mi spune că iar nu poți veni! Am făcut sarmale, am chemat toată familia… E ziua mea, fata tatei!

Vocea mea răsună disperată în telefon, dar răspunsul ei vine rece, aproape mecanic:

— Tata, Mihai are nevoie de mine acasă. Știi că nu-i place să rămân singură la petreceri de familie. Poate altă dată…

Închid încet telefonul și rămân cu privirea pierdută pe masa plină. Sarmalele aburesc, tortul e neatins, iar scaunul Gabrielei e gol. O văd în minte, copilul meu cu ochii mari și părul prins în două codițe, alergând prin curte. Unde a dispărut fata mea? Ce s-a întâmplat cu noi?

Gabriela a fost mereu sufletul casei. După ce mama ei a murit, am crescut-o singur. Am fost prieteni, confidenți, ne spuneam totul. Îmi amintesc cum venea seara la mine în cameră să-mi povestească despre școală, despre băieții care o necăjeau sau despre visele ei de a deveni medic veterinar. Nu mi-a ascuns niciodată nimic.

Totul s-a schimbat după ce l-a cunoscut pe Mihai. La început părea un băiat bun: politicos, muncitor, cu planuri mari. Dar după nuntă, Gabriela s-a retras încet-încet din viața noastră. Nu mai venea acasă decât rar și atunci doar pentru câteva minute. La telefon răspundea scurt, mereu grăbită. Când o întrebam dacă e fericită, zâmbea forțat și schimba subiectul.

— Tata, Mihai vrea să stăm mai mult împreună. Zice că familia trebuie să fie pe primul loc.

— Dar noi nu suntem tot familia ta?

— Nu înțelegi… E altfel acum.

Am încercat să nu pun presiune pe ea. Am zis că e normal să se schimbe lucrurile după căsătorie. Dar când a început să refuze orice invitație la mesele de familie, la aniversări sau chiar la Crăciun, am simțit că pierd ceva esențial.

Într-o seară, am sunat-o iar:

— Gabriela, te rog, spune-mi ce se întâmplă cu tine! Nu mai ești tu…

A tăcut câteva secunde. Am auzit cum oftează.

— Tata… Mihai nu vrea să mă vad prea des cu voi. Zice că-l deranjează discuțiile voastre despre trecut și că mă influențați negativ. Că trebuie să fiu soție înainte de toate.

Mi s-a pus un nod în gât.

— Și tu ce vrei?

— Eu… nu știu.

Am simțit atunci că am pierdut-o cu adevărat.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de goale. Prietenii mei mă întreabă de Gabriela și eu ridic din umeri. Vecina de peste drum mă întreabă dacă vine la Paște și eu zâmbesc amar:

— Are treabă cu soțul…

Într-o duminică, am văzut-o pe stradă cu Mihai. Mergeau grăbiți, ea cu privirea în pământ, el vorbind apăsat la telefon. Am vrut să strig după ea, dar ceva m-a oprit. Parcă nu mai era fata mea.

Seara aceea am petrecut-o uitându-mă la poze vechi: Gabriela la serbarea de la grădiniță, Gabriela cu primul ei cățel, Gabriela la absolvire. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea permisiv? Prea protector? Sau poate n-am știut să-i arăt cât de mult contează pentru mine?

Am încercat să vorbesc cu Mihai la telefon:

— Mihai, aș vrea să stăm de vorbă ca doi bărbați. Să-mi spui ce se întâmplă cu Gabriela.

A râs scurt:

— Domnu’ Ion, Gabriela e bine. Are grijă de casă și de mine. Așa e normal într-o familie.

— Dar familia ei suntem și noi!

— Acum are altă familie.

M-am simțit umilit și furios. Cum poate cineva să rupă legătura dintre un tată și fiica lui? Cum poate cineva să ceară supunere totală?

Am început să observ semnele: Gabriela nu mai ieșea cu prietenele ei vechi, nu mai posta nimic pe Facebook decât poze cu Mihai sau cu mâncarea gătită pentru el. Când am reușit să vorbesc cu una dintre prietenele ei din copilărie, Irina mi-a spus:

— Domnu’ Ion, Gabriela nu mai răspunde la mesaje de luni bune. Am încercat să o invit la cafea, dar mereu zice că nu poate sau că Mihai nu vrea.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la ea:

„Tata, te iubesc mult. Nu pot veni nici luna asta. Să ai grijă de tine.”

Atât.

Am început să mă gândesc dacă nu cumva Gabriela trăiește într-o relație toxică. Dacă nu cumva Mihai o controlează și o izolează intenționat. Dar ce pot face? Să mă duc peste ei? Să-i cer socoteală? Sau să aștept ca ea să-și dea seama singură?

Noaptea mă trezesc brusc și mă uit la telefon sperând să găsesc un mesaj de la ea. Merg prin casă și vorbesc singur:

— Gabriela, unde ești? De ce nu-mi mai vorbești? De ce accepți tot ce-ți cere el?

Într-o zi m-am hotărât să-i scriu o scrisoare:

„Fata mea dragă,
Știu că viața ta s-a schimbat și că ai alte priorități acum. Dar vreau să știi că ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine. Nu trebuie să alegi între noi și el — poți avea ambele lumi dacă vrei. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau ce meriți. Te iubesc necondiționat.”

Nu știu dacă a citit scrisoarea sau dacă a avut curajul să-mi răspundă sincer vreodată.

Astăzi e din nou ziua mea. Masa e pusă ca odinioară, dar scaunul Gabrielei e tot gol. Privesc pe geam cum cade ploaia și mă întreb: oare câți părinți trăiesc aceeași durere ca mine? Oare câți copii uită cine sunt doar pentru a face pe plac altcuiva?

Poate că într-o zi Gabriela va găsi puterea să fie din nou ea însăși. Până atunci, eu rămân aici — tatăl care așteaptă.

Oare cât timp trebuie să aștepte un părinte până când copilul lui își amintește cine este cu adevărat? Dacă dragostea noastră nu ajunge până la ea… ce ne mai rămâne?