Între două lumi: Povestea unei mame prinse între fiica ei adolescentă și propria mamă

— Nu mai vreau să port niciodată rochiile astea! De ce nu mă ascultați niciodată?!

Vocea Ilincăi răsuna spart prin ușa trântită a camerei ei. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Mama, cu obrajii roșii de supărare, ținea strâns în mâini o pungă mare de la un magazin din centru, plină cu haine noi, colorate strident, cu volane și imprimeuri florale pe care le considera „frumoase și potrivite pentru o domnișoară adevărată”.

— Nu înțeleg ce-i cu fata asta! Pe vremea mea, dacă primeai ceva nou, erai recunoscătoare, nu făceai atâta caz! mi-a spus mama printre dinți, încercând să-și mascheze dezamăgirea.

Am rămas câteva secunde nemișcată pe hol, simțind cum mă apasă greutatea celor două lumi care se ciocneau în casa noastră. Ilinca, adolescenta rebelă cu tricouri negre și blugi rupți, care asculta rock și desena pe pereți. Mama, femeia crescută la țară, cu valori solide și credința că hainele „cumsecade” fac omul. Iar eu… eu eram prinsă la mijloc, incapabilă să aleg fără să rănesc pe cineva.

Am bătut ușor la ușa Ilincăi.

— Ilinca, pot să intru?

— Nu vreau să vorbesc cu nimeni! Lasă-mă în pace!

Am intrat totuși. Stătea pe pat cu fața în pernă. Pe jos erau aruncate rochiile noi, încă cu etichete. M-am așezat lângă ea și am încercat să-i mângâi părul.

— Știu că nu-ți plac hainele astea… Dar bunica încearcă doar să te ajute. Poate nu știe exact ce-ți place ție…

Ilinca s-a ridicat brusc.

— Nu mă ascultă niciodată! Mereu îmi cumpără chestii pe care le urăsc! De ce nu poate să accepte că sunt altfel?

M-am simțit neputincioasă. Îmi aminteam cum mama îmi cumpăra mie haine când eram mică – aceleași rochii cu dantelă, aceleași pulovere groase tricotate de ea. Atunci nu aveam curajul să spun că nu-mi plac. Dar Ilinca era altfel. Avea curajul să-și ceară dreptul la identitate.

În bucătărie, mama își frământa mâinile.

— Ce-am făcut greșit? De ce nu mă iubește fata asta? De ce nu vrea să fie ca toate fetele?

Am oftat adânc.

— Mamă, Ilinca nu e ca mine sau ca tine. Are propriul stil. Poate ar trebui să o întrebi ce-i place înainte să-i cumperi ceva…

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Eu doar vreau să-i fie bine… Să nu râdă lumea de ea pe stradă…

A doua zi dimineață, tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Ilinca a ieșit din cameră îmbrăcată în blugi negri și un hanorac larg. Mama a privit-o lung, dar n-a spus nimic. La micul dejun, tăcerea era apăsătoare.

— Bunico, dacă vrei să-mi mai cumperi haine… poate mergem împreună data viitoare? a spus Ilinca timid, fără să ridice privirea.

Mama a tresărit surprinsă.

— Sigur… dacă vrei tu…

Am simțit un fior de speranță. Poate că lucrurile se vor schimba. Dar n-a fost atât de simplu.

Sâmbătă am mers toate trei la mall. Mama s-a uitat cu groază la rafturile cu haine largi și culori închise pe care le proba Ilinca. A încercat timid să-i întindă o rochie roz cu buline.

— Uite, asta e drăguță…

Ilinca a zâmbit forțat.

— Mulțumesc, bunico, dar nu e stilul meu…

Mama a lăsat rochia la loc și a oftat. Am văzut cât de greu îi era să renunțe la ideea ei despre „cum trebuie să fie o fată”.

În drum spre casă, mama a tăcut tot timpul. Seara, am găsit-o în bucătărie plângând încet.

— Mi-e dor de vremurile când tu erai mică și ascultai de mine… Acum parcă nu mai știu cum să fiu mamă sau bunică…

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Nu trebuie să fii perfectă. Trebuie doar să fii aici pentru noi…

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la cât de greu e să fii prins între două generații. Să vrei să-ți protejezi copilul fără să-ți rănești părintele. Să mediezi între trecut și prezent, între tradiție și libertate.

A doua zi dimineață am găsit pe patul Ilincăi o pungă mică. În ea era un hanorac negru nou-nouț și un bilet: „Sper că ți se potrivește mai bine. Cu dragoste, bunica.”

Ilinca a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Poate că nu vom reuși niciodată să ne înțelegem complet unii pe alții. Dar poate că dragostea adevărată înseamnă tocmai asta: să încerci mereu, chiar dacă doare.

Oare câte familii din România se luptă cu aceleași neînțelegeri? Cum putem găsi echilibrul între valorile părinților noștri și libertatea copiilor noștri?