Între sacrificiu și familie: Povestea unei surori care nu mai știe cui să-i fie loială

— Irina, iar a venit Alina cu copiii? Ai văzut ce-a rămas în frigider? Nimic! Doar lumină și aer rece!
Vocea lui Vlad răsuna din bucătărie, tăioasă, ca o lamă. M-am oprit în prag, cu mâinile strânse pe marginea puloverului. Știam ce urmează.
— Vlad, te rog… au venit flămânzi, n-am putut să le spun nu…
— Nu poți să le spui nu niciodată! Dar pe noi cine ne întreabă? Pe copii cine-i hrănește mâine dimineață?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la masa pe care încă mai erau firimituri de la biscuiții pe care i-am dat nepoților mei. Îmi amintesc cum Alina a intrat pe ușă cu ochii roșii, copiii agățați de fusta ei, cerând apă și ceva de mâncare.
— Irina, nu mai am nimic acasă… Nu știu ce să fac…
Vocea ei tremura. Am tras-o deoparte, să nu audă copiii.
— Alina, nu poți să tot vii aici. Vlad e supărat. Și eu… nu mai fac față.
— Știu, dar nu am pe nimeni altcineva. Tu ești sora mea!
Asta mă lovește de fiecare dată. Eu sunt sora ei. Eu trebuie să fiu acolo pentru ea. Dar cine e acolo pentru mine?
M-am întors la Vlad, care scotea zgomotos rafturile din frigider.
— O să merg la magazin diseară, promit.
— Și cu ce bani? Ai uitat că trebuie să plătim rata la bancă?
M-am simțit mică, vinovată, prinsă între două lumi care mă trag fiecare în altă parte. Copiii mei dormeau deja, dar mâine dimineață vor cere lapte și cereale. Ce să le spun? Că i-am hrănit pe verișorii lor și pentru ei nu a mai rămas nimic?
Am ieșit pe balcon, cu telefonul în mână. Am sunat-o pe mama.
— Mamă, nu mai pot… Alina vine mereu la mine, copiii ei mănâncă tot… Vlad e furios… Nu mai am bani nici pentru ai mei… Ce să fac?
Mama a oftat greu la capătul firului.
— Irina, tu ai fost mereu cea puternică. Dar nu poți salva pe toată lumea. Poate e timpul ca Alina să învețe să se descurce singură…
Am închis ochii. Cum să-i spun asta Alinei? Ea abia se ține pe picioare după ce soțul ei a plecat cu alta și a lăsat-o cu doi copii mici și datorii la întreținere. Știu că nu e corect să mă port ca și cum ar fi vina ei, dar nici eu nu mai pot duce totul pe umeri.
Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria noastră, când împărțeam totul: hainele, jucăriile, chiar și visele. Atunci nu exista „al meu” sau „al tău”. Acum însă fiecare bucățică de pâine contează.
Dimineața am găsit un bilet de la Vlad: „Am plecat la muncă. Să nu te mai lasi călcată în picioare.”
M-a durut mai tare decât orice ceartă. Am făcut cafeaua și am stat la masă privind în gol. Copiii mei s-au trezit și au venit la mine:
— Mami, avem lapte?
Am deschis frigiderul și am văzut doar o sticlă cu apă și un borcan de gem aproape gol. Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.
— Azi mâncăm pâine cu gem, dragilor…
În timp ce îi priveam cum mănâncă fără să se plângă, mi-am promis că trebuie să schimb ceva. Am sunat-o pe Alina:
— Alina, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot să te ajut ca până acum. Copiii mei suferă și eu nu mai am resurse. Trebuie să găsim o soluție împreună!
La capătul celălalt al firului s-a lăsat tăcerea. Apoi am auzit-o plângând încet:
— Îmi pare rău… Nici eu nu mai pot… Dar nu vreau să te pierd pe tine…
Am plâns amândouă la telefon minute în șir fără să spunem nimic altceva. Apoi am decis că trebuie să cerem ajutor: de la primărie, de la biserică, de la vecini dacă e nevoie. Nu mai puteam duce singure povara asta.
În acea zi am mers împreună la asistența socială și am început demersurile pentru ajutor social pentru Alina și copiii ei. Nu a fost ușor — priviri reci, formulare peste formulare — dar era singura cale să ieșim din cercul acesta vicios al sacrificiului fără sfârșit.
Seara, Vlad a venit acasă și m-a găsit plângând pe canapea. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură cu povara mea.

Acum mă întreb: oare câte femei din România trăiesc zilnic acest conflict între loialitatea față de familie și nevoia de a-și proteja propriii copii? Cât putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul?