Joi, la masa din sufragerie: Hotărârea neașteptată despre casa bunicii

— Nu pot să cred că vorbim despre asta, a izbucnit Irina, sora mea, cu vocea tremurândă, în timp ce mama încerca să-și păstreze calmul. Era joi seara, iar mirosul de ciorbă de perișoare plutea încă în aer, dar nimeni nu mai avea poftă de mâncare. Tata stătea cu mâinile împreunate pe masă, privindu-ne pe rând, ca un judecător care urmează să dea verdictul. Eu, Radu, încercam să-mi găsesc cuvintele, dar simțeam cum nodul din gât devine tot mai greu.

— E nevoie să luăm o decizie, a spus tata, apăsat. Casa bunicii nu poate rămâne așa, goală și neîngrijită. Ori o vindem și împărțim banii, ori unul dintre voi o preia și se ocupă de ea.

Am simțit cum Irina mă privește acuzator. Știam că pentru ea casa bunicii era mai mult decât niște pereți vechi și o curte cu meri bătrâni. Era locul unde ne petreceam verile copilăriei, unde bunica ne citea povești la lumina lămpii și unde am învățat să iubim simplitatea. Dar pentru mine, casa era și un memento al certurilor părinților mei, al serilor când bunica plângea în tăcere după ce tata ridica vocea la mama.

— Eu nu pot să mă ocup de casă, a spus Irina, cu ochii umezi. Am serviciul la București, copiii sunt mici… Nu pot să vin la țară în fiecare weekend.

— Atunci poate Radu… a început mama, dar eu am ridicat mâna să o opresc.

— Nici eu nu pot, am spus încet. Nici nu știu dacă vreau. Casa asta… nu e doar amintiri frumoase pentru mine.

Tata a oftat adânc. — Atunci o vindem. Nu are rost să ținem ceva ce nu folosește nimănui.

Irina s-a ridicat brusc de la masă. — Nu! Nu pot să cred că vreți să vindeți tot ce a rămas din bunica! Cum puteți fi atât de reci?

Am rămas tăcuți câteva clipe. În mintea mea se derulau imagini cu bunica stând pe prispă, zâmbind blând, cu mâinile ei muncite odihnindu-se în poală. Dar apoi îmi aminteam și de serile când tata venea beat de la câmp și țipa la toată lumea, iar bunica încerca să-l liniștească.

— Irina, nu e vorba de răceală, a spus mama cu voce stinsă. E vorba de realitate. Niciunul dintre voi nu poate avea grijă de casă. O lăsăm să se dărâme?

Irina s-a uitat la mine cu disperare. — Radu, tu chiar nu vrei să faci nimic? Să păstrăm măcar ceva din copilăria noastră?

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Dar adevărul era că nu mă simțeam legat de locul acela decât printr-un fir subțire de amintiri amestecate — unele dulci, altele amare.

— Poate că ar trebui să o vindem unui om care chiar are nevoie de ea, am spus încet. Poate cineva va reuși să-i dea viață din nou.

Irina a izbucnit în plâns și a ieșit din sufragerie trântind ușa. Tata s-a ridicat și el fără un cuvânt și s-a dus după ea. Am rămas doar eu cu mama, care își frângea mâinile pe șorț.

— Știu că nu e ușor pentru voi, Radu… Dar uneori trebuie să lăsăm trecutul să plece ca să putem merge mai departe.

Am dat din cap fără să spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camera mea veche, privind fotografiile din copilărie: eu și Irina alergând prin grădina bunicii, tata tânăr zâmbind larg, mama ținându-ne strâns lângă ea. M-am întrebat dacă decizia noastră va rupe definitiv firul care ne mai ținea împreună ca familie.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina pe bancă în curte, cu ochii umflați de plâns.

— Îmi pare rău că am reacționat așa aseară… Dar simt că pierdem tot ce am avut frumos.

M-am așezat lângă ea și am încercat să-i explic ce simt: — Știu că pentru tine casa asta e un refugiu. Pentru mine e mai complicat… Poate că ar trebui să găsim alt mod să păstrăm amintirile.

— Cum? Să vindem tot și să uităm?

— Nu uităm… Dar poate putem lua ceva din casă — o fotografie, o carte de-a bunicii — și să le păstrăm aproape. Poate putem merge împreună acolo înainte să o vindem și să ne luăm rămas-bun cum trebuie.

Irina a dat din cap încet. — Poate ai dreptate… Dar mi-e teamă că după ce casa va fi vândută nu vom mai avea niciun motiv să ne vedem.

Am strâns-o în brațe și am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou frați.

În următoarele zile am mers împreună la casa bunicii. Am curățat curtea, am adunat merele căzute și am stat pe prispă până târziu în noapte povestind despre verile trecute. Am luat fiecare câte un obiect drag: eu ceasul vechi de perete care bătea ora fix la prânz, Irina o fotografie cu noi trei și bunica pe bancă.

Când a venit ziua semnării actelor de vânzare, am simțit un gol în stomac. Dar știam că era singura cale prin care puteam merge mai departe fără să ne mințim că putem păstra trecutul neatins.

Acum casa bunicii aparține altcuiva. Dar uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia noastră va mai fi vreodată la fel sau am pierdut ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată?

Poate că unele case nu sunt doar ziduri și acoperișuri — sunt legături invizibile între oameni. Voi ce ați fi făcut în locul meu?