„Mamă, pot să vin acasă?” – Refugiul Paulinei între trecut și prezent

— Mamă, pot să vin acasă? Doar pentru câteva săptămâni…

Vocea Paulinei tremura la capătul firului, iar eu am simțit cum inima mi se strânge. Era trecut de ora zece seara, afară ploua cu găleata, iar eu tocmai mă pregăteam să sting lumina din bucătărie. De ani buni nu mai primisem un telefon atât de târziu de la ea. De fapt, de când s-a măritat cu Vlad, convorbirile noastre deveniseră rare și scurte, pline de politețuri și golite de sens.

— Sigur, draga mea. Te aștept. Să ai grijă pe drum.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în ceașca de ceai rămasă pe masă. M-am întrebat ce s-o fi întâmplat. Paulina nu era genul care să ceară ajutor. Mereu a vrut să demonstreze că se descurcă singură, că nu are nevoie de nimeni. Poate tocmai de aceea ne-am îndepărtat atât de mult în ultimii ani.

Când a intrat pe ușă, udă leoarcă și cu ochii umflați de plâns, am știut că nu e vorba doar de o ceartă banală cu Vlad. S-a prăbușit în brațele mele ca un copil rătăcit și a izbucnit în hohote.

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot să trăiesc așa…

Am strâns-o tare la piept, încercând să-i transmit toată dragostea pe care n-am știut să i-o arăt în ultimii ani. Am simțit cum între noi se topește un zid invizibil, ridicat din orgolii și neînțelegeri vechi.

În zilele care au urmat, casa mea mică din cartierul Militari s-a umplut din nou de viață. Paulina stătea ore întregi în camera ei de adolescentă, privind pe fereastră sau răsfoind albume vechi cu poze. Uneori o auzeam suspinând noaptea. Alteori o găseam dimineața în bucătărie, făcând cafea și uitându-se absent la peretele cu magneți din vacanțe.

Am încercat să nu pun prea multe întrebări. Știam că are nevoie de timp. Dar tăcerea dintre noi era apăsătoare.

— Paulina, vrei să vorbim? Poate te ajută…

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Vlad… nu mai e omul pe care l-am cunoscut. S-a schimbat după ce a rămas fără serviciu. E mereu nervos, mă acuză că nu-l susțin destul… A început să ridice vocea la mine. Uneori… uneori mă sperie.

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în lacrimi sau să-i spun „Ți-am zis eu!”. Am știut mereu că Vlad are un temperament dificil, dar Paulina nu m-a ascultat niciodată când am încercat să-i spun asta.

— Și ce vrei să faci acum?

— Nu știu… Poate ar trebui să divorțez. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu rămân singură. Mi-e frică să nu te dezamăgesc pe tine…

Am simțit cum mă năpădește furia. Cum putea crede că m-ar dezamăgi? Eu eram cea care o dezamăgise pe ea, lăsând-o să plece fără să-i spun cât de mult o iubesc.

— Paulina, tu ești fiica mea. Orice ai face, eu sunt aici pentru tine. Nu trebuie să trăiești cu frică doar ca să nu mă superi pe mine sau pe altcineva.

A izbucnit din nou în plâns și m-a strâns tare de mână.

În zilele următoare am încercat să o ajut cum am știut mai bine. Am gătit împreună sarmale și cozonaci, am mers la piață ca pe vremuri și am râs de vânzătoarea care ne-a păcălit la cântar. Am început să ne redescoperim una pe cealaltă, dincolo de rolurile de mamă și fiică. Am vorbit despre copilăria ei, despre visele pe care le avea înainte să-l cunoască pe Vlad.

— Ți-ai dorit vreodată altceva decât ceea ce ai acum? — m-a întrebat într-o seară.

— Da… Dar viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm la douăzeci de ani. Important e să nu ne pierdem pe noi înșine pe drum.

A zâmbit trist și mi-a spus că vrea să-și caute un job nou, poate chiar să se mute într-un alt oraș. M-am temut că o voi pierde din nou, dar am știut că trebuie s-o las să-și urmeze drumul.

Într-o zi, Vlad a venit la ușă. A bătut insistent și a cerut să vorbească cu Paulina. Am simțit cum mi se taie picioarele, dar am rămas fermă.

— Paulina nu vrea să te vadă acum. Te rog să pleci.

El a început să țipe la mine:

— Dumneavoastră sunteți de vină! I-ați băgat prostii în cap! Dacă divorțează, vă asumați tot!

Am închis ușa cu inima bubuind în piept. Paulina m-a privit speriată din hol.

— Mamă… dacă o să regrete? Dacă o să rămân singură toată viața?

— Mai bine singură decât nefericită, i-am spus cu voce tremurată.

Au urmat zile grele. Paulina a început terapia și a găsit un job part-time la o librărie din apropiere. Încet-încet, am văzut cum revine la viață: zâmbea mai des, vorbea cu prietenele ei vechi, își făcea planuri pentru viitor.

Într-o dimineață, la cafea, m-a privit lung:

— Mamă… îți mulțumesc că ai fost aici pentru mine. Nu știu dacă aș fi avut curajul să plec dacă nu era casa asta… dacă nu erai tu.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji fără rușine.

Acum, când o văd cum își reconstruiește viața pas cu pas, mă gândesc cât de important e ca părinții și copiii lor să-și lase orgoliile la o parte și să se asculte cu adevărat. Câte vieți ar putea fi salvate dacă am avea curajul să cerem ajutor sau să-l oferim fără judecată?

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați sau abandonați chiar de cei dragi? Și cât curaj ne trebuie ca să spunem: „Am nevoie de tine”?