Rivalitatea fără sfârșit: Între surori și fiii lor

— Nu e corect, mamă! De ce mereu îl lauzi pe Vlad? strigă Raluca, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea fiul de mână. Ioana, sora ei mai mare cu doi ani, ridică din umeri și își privi băiatul, Andrei, care stătea stingher lângă ea, cu ochii în pământ. Era o după-amiază de duminică, iar eu, mama lor, încercam să aduc puțină liniște la masa de prânz. Dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era ca și cum trecutul se repeta sub ochii mei. Ioana fusese mereu copilul care reușea fără efort: premiantă la școală, populară printre colegi, mereu cu zâmbetul pe buze. Raluca, în schimb, părea să lupte cu fiecare pas: notele nu veneau ușor, prieteniile erau fragile, iar încrederea în sine aproape inexistentă. Am încercat să le iubesc la fel, să nu fac diferențe, dar poate că am greșit undeva. Poate că am lăsat să se vadă prea mult mândria pentru reușitele Ioanei sau poate că nu am știut cum să o ajut pe Raluca să-și găsească drumul.

Anii au trecut și fetele mele au devenit femei. Ioana s-a căsătorit cu Mihai, un bărbat liniștit și muncitor, și l-au avut pe Andrei. Raluca l-a întâlnit pe Paul, un om impulsiv și mereu nemulțumit, iar împreună l-au adus pe lume pe Vlad. Diferențele dintre ele nu s-au estompat odată cu maturizarea; dimpotrivă, s-au adâncit. Orice reușită a uneia era o rană pentru cealaltă.

La fiecare sărbătoare de familie se simțea o competiție mută: cine are copilul mai isteț, cine a luat premiul cel mare la școală, cine a câștigat concursul de matematică sau cine a fost ales șef de clasă. Vlad era ambițios și mereu împins de Raluca să fie cel mai bun. Andrei era mai retras, dar avea rezultate bune fără să fie presat.

— Vlad a luat locul întâi la olimpiada de matematică! anunța Raluca cu voce tare la fiecare întâlnire.
— Bravo! răspundeam eu, încercând să nu las să se vadă cât de mult mă bucuram și pentru Andrei, care tocmai câștigase un concurs de desen.

Ioana zâmbea politicos și îl felicita pe Vlad, dar știam că în sufletul ei se simțea mereu comparată. De fiecare dată când Andrei avea o reușită, Raluca găsea ceva de reproșat sau minimaliza succesul lui.

— Desenul e frumos, dar nu se compară cu matematica. Asta chiar contează! spunea ea cu un aer superior.

Mă uitam la nepoții mei și mă durea sufletul. Vlad părea mereu tensionat, ca și cum orice greșeală ar fi fost o tragedie. Andrei devenise tot mai tăcut și evita să vorbească despre școală sau concursuri când era Vlad prin preajmă.

Într-o zi, după o altă ceartă între fete, l-am găsit pe Andrei plângând în camera lui.

— Bunico, de ce trebuie să fiu mereu mai bun decât Vlad? Nu pot să fiu doar eu? m-a întrebat cu ochii roșii.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit neputincioasă și vinovată. Poate că eu am plantat această rivalitate fără să vreau. Poate că am lăsat comparațiile să devină arme între ele.

Raluca a început să-l înscrie pe Vlad la tot felul de activități: engleză, pian, karate. Orice făcea Andrei, trebuia să facă și Vlad — dar mai bine. Îl vedeam obosit și lipsit de bucurie.

— Mamă, trebuie să-l ajuți pe Vlad să fie cel mai bun! Nu vreau să treacă prin ce am trecut eu! mi-a spus Raluca într-o seară.

— Dar poate că nu vrea asta… Poate că vrea doar să fie copil… am încercat eu să-i spun.

— Nu înțelegi! Dacă nu e primul, va fi mereu dat la o parte! Tu ai văzut cum era Ioana preferata tuturor!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Nu mi-am dat seama cât de adâncă era rana din sufletul ei. Poate că niciodată nu s-a simțit iubită cu adevărat.

Ioana era mai tăcută. Nu vorbea despre sentimentele ei decât rareori. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă, nu vreau ca Andrei să crească simțindu-se mereu într-o competiție cu Vlad. Eu și Raluca nu ne-am apropiat niciodată tocmai din cauza comparațiilor. Nu vreau asta pentru copiii noștri.

Am încercat să le adun pe amândouă la o cafea, să vorbim deschis despre tot ce ne apasă. Dar discuția a degenerat rapid într-o nouă ceartă despre cine a avut copilăria mai grea sau cine a fost mai nedreptățită.

— Tu ai avut tot timpul parte de atenție! striga Raluca.
— Și tu ai avut parte de răsfăț! răspundea Ioana.

Am plecat plângând din cafenea. M-am simțit inutilă ca mamă. Am crescut două fete care nu știu cum să fie surori și doi nepoți care nu știu cum să fie veri buni unul cu altul.

Într-o seară târzie, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai rece în față, m-am întrebat: unde am greșit? Cum pot rupe acest lanț al comparațiilor și al rivalității? Oare există vreo cale prin care familia noastră să găsească liniștea?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb pe voi: cum putem vindeca răni vechi care încă dor? Cum putem opri rivalitatea înainte să-i rănească iremediabil pe cei mici?