Testamentul care a destrămat liniștea familiei mele

— Acum trebuie să faci un testament, să nu cumva să rămână casa pe mâna lui dacă ți se întâmplă ceva, mi-a spus mama, cu vocea ei tăioasă, chiar în mijlocul sufrageriei, printre baloane colorate și râsete de copii. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar privirea soțului meu, Radu, s-a oprit brusc asupra mea. Toată lumea s-a oprit din vorbit, iar fiica mea, Ilinca, tocmai sufla în lumânările de pe tort.

— Mamă, nu e momentul… am șoptit, încercând să-mi păstrez calmul. Dar ea nu s-a lăsat.

— Ba tocmai acum e momentul! Când altfel să vorbim despre lucruri serioase? Tu crezi că viața e veșnică? Uite-te la mine! Dacă nu făceam testamentul la timp, rămâneam pe drumuri după ce a murit taică-tu!

Radu a încercat să intervină:

— Doamnă Maria, vă rog… Nu cred că e cazul să discutăm asta acum.

Mama l-a privit cu ochii ei reci, de femeie care a văzut prea multe trădări la viața ei.

— Nu e treaba ta! E fata mea și vreau să fie protejată. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Azi sunteți bine, mâine cine știe?

Am simțit cum toți ochii invitaților se mută de la mama la mine și apoi la Radu. Sora mea, Simona, s-a retras discret în bucătărie, iar tata s-a făcut că nu aude, privind fix la televizorul stins.

Am încercat să schimb subiectul, dar mama nu s-a lăsat. A început să povestească despre vecina noastră din blocul vechi din Dristor, care a rămas fără nimic după ce soțul ei a murit și copiii vitregi au dat-o afară din casă. Fiecare cuvânt era ca o picătură de otravă care se infiltra între mine și Radu.

După ce invitații au plecat, liniștea din casă era apăsătoare. Radu s-a apropiat de mine:

— Chiar crezi că aș putea să-ți fac rău? Că aș lua casa dacă ți s-ar întâmpla ceva?

Nu știam ce să-i răspund. Nu pentru că nu aveam încredere în el, ci pentru că vocea mamei răsuna încă în mintea mea. Toată copilăria am trăit cu frica de a nu pierde ceea ce avem. Mama mereu ne spunea: „Femeia trebuie să fie prevăzătoare. Nimeni nu-ți vrea binele cu adevărat.”

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut împreună cu Radu: ratele la bancă, serile când ne certam din cauza banilor, zilele când ne împăcam și promiteam că vom fi mereu împreună. Dar și la momentele când am simțit că suntem doar doi străini sub același acoperiș.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat devreme:

— Ai vorbit cu un notar? Să nu lași timpul să treacă!

— Mamă, nu pot să fac asta fără să vorbesc cu Radu. Nu vreau să creadă că nu am încredere în el.

— Încrederea nu ține loc de acte! Dacă pățești ceva, cine rămâne cu Ilinca? El? Sau vrei ca fata ta să fie pe drumuri?

M-am uitat la Ilinca cum își lega șireturile stângaci. Era atât de mică și totuși atât de prezentă în fiecare decizie pe care o luam.

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Radu a crescut. Orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită. El mă acuza că ascult prea mult de mama, eu îl acuzam că nu înțelege cât de important e pentru mine să-mi protejez copilul.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am izbucnit:

— Tu chiar nu vezi cât de mult mă doare toată situația asta? Nu vreau să te exclud din viața mea sau din casa noastră! Dar dacă… dacă se întâmplă ceva cu mine? Ce garanție am că Ilinca va fi bine?

Radu s-a ridicat brusc:

— Garanția e că sunt tatăl ei! Că am fost aici mereu! Sau crezi că aș da-o afară din casă?

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

— Nu știu… Poate că nu tu… Poate altcineva… Poate viața…

A doua zi am mers la notar. Am stat pe holul acela rece cu dosarul în brațe și m-am gândit la toate femeile care au trecut pe acolo înaintea mea. Femei care au trebuit să aleagă între dragoste și siguranță, între familie și frica de necunoscut.

Notarul m-a privit peste ochelari:

— Sunteți sigură că asta doriți?

Am dat din cap fără să spun nimic. Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă.

Când am ajuns acasă, Radu era pe balcon. Nu m-a întrebat nimic. Doar m-a privit lung, cu o tristețe pe care n-am mai văzut-o niciodată la el.

Seara aceea am petrecut-o fiecare în colțul lui de pat. Între noi era un zid invizibil construit din vorbe nespuse și temeri moștenite.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat. Suntem mai distanți, mai prudenți unul cu celălalt. Mama e mulțumită: „Acum poți dormi liniștită.” Dar eu nu dorm liniștită deloc.

Mă întreb uneori: oare cât costă liniștea sufletească? Merită să sacrifici dragostea pentru siguranță? Sau poate că adevărata siguranță vine doar atunci când ai curajul să ai încredere?