Când adevărul doare: Povestea Anei și lupta pentru dreptate pe străzile din România

— Oprește-te! Acum! — vocea răgușită a polițistului a spart liniștea nopții, iar inima mi-a sărit în piept ca o pasăre speriată. Eram pe strada Mihai Eminescu, la doi pași de blocul meu, cu pașii grăbiți și gândurile risipite după o zi lungă la muncă. Nu făcusem nimic greșit. Aveam doar o geantă veche, o umbrelă și dorința să ajung acasă. Dar când luminile albastre au dansat pe asfalt, am știut că noaptea aceea nu va fi ca oricare alta.

— Actele la control! — a răcnit celălalt polițist, un bărbat masiv cu ochii reci. Am scotocit tremurând prin geantă, încercând să nu le întâlnesc privirea. Mâinile îmi transpirau, iar vocea mi se pierdea printre cuvinte.

— Dar… ce am făcut? — am îndrăznit să întreb, cu glasul subțire.

— Întrebările le punem noi! — a venit răspunsul, sec și amenințător.

În acele clipe, tot ce învățasem la facultatea de drept despre abuzul de putere, despre drepturile cetățeanului, mi-a trecut prin minte ca un film prost. Știam că nu aveau dreptul să mă legitimeze fără motiv, dar cui să-i pese? În România, adevărul doare și, de multe ori, e mai ușor să taci.

M-au percheziționat acolo, pe trotuar, sub privirile curioase ale vecinilor care priveau de după perdele. M-am simțit mică, umilită, murdară. Unul dintre ei a râs:

— Ce cauți la ora asta pe stradă? Nu ți-e rușine?

— Mă întorc de la muncă… — am bâiguit.

— Da? Și unde lucrezi? — a întrebat cel masiv, apropiindu-se prea mult.

— Sunt avocată stagiară… — am spus, sperând că titlul mă va proteja.

Au râs amândoi. Un râs grosolan, plin de dispreț.

— Avocată? Atunci știi că putem să-ți facem dosar pentru tulburarea liniștii publice dacă nu cooperezi!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu voiam scandal. Nu voiam probleme. Dar nici nu puteam să tac. Am scos telefonul și am început să filmez.

— Ce faci acolo? — a urlat unul dintre ei și mi-a smuls telefonul din mână.

— Aveți dreptul să filmați doar cu acordul nostru! — a mințit celălalt.

M-am uitat la ei cu lacrimi în ochi. Știam că nu e adevărat. Știam că legea e de partea mea. Dar cine mă credea?

După câteva minute care mi s-au părut ore, m-au lăsat să plec. Fără scuze. Fără explicații. Doar cu un gust amar și cu teama că data viitoare ar putea fi mai rău.

Acasă, mama mă aștepta cu ciorba caldă pe masă.

— Ana, ce-ai pățit? Ești albă ca varul!

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Tata a venit din sufragerie, cu fața încruntată.

— Ți-am spus eu să nu te bagi! Lasă-i în pace! Nu te pune cu ei!

— Dar nu pot să tac! — am strigat printre lacrimi. — Dacă toți tăcem, nimic nu se schimbă!

A doua zi am mers la secție să depun plângere. M-au privit ca pe o nebună.

— Domnișoară, sigur nu exagerați? — m-a întrebat comisarul Popescu, jucându-se cu pixul între degete.

— Nu exagerez deloc! Vreau să se facă dreptate!

A zâmbit ironic:

— O să investigăm… Dar știți cum e, colegii mei sunt oameni buni.

Am ieșit din secție cu un nod în gât. Pe holuri am întâlnit-o pe Irina, o colegă din liceu care lucra acolo ca secretară.

— Ana, las-o baltă… N-ai cu cine! O să-ți faci numai dușmani.

Dar nu puteam renunța. În zilele următoare am scris pe Facebook ce mi s-a întâmplat. Povestea mea s-a răspândit rapid. Unii m-au susținut:

„Bravo, Ana! Ai curaj!”

Alții m-au criticat:

„Ce tot vrei? Toți avem probleme cu poliția! Nu te mai victimiza!”

Familia mea s-a împărțit în două tabere. Mama mă susținea, tata era tot mai nervos:

— O să ne faci de râs! O să ne batjocorească vecinii!

Fratele meu mai mic, Vlad, m-a întrebat într-o seară:

— Ana, chiar crezi că poți schimba ceva?

L-am privit lung și i-am răspuns:

— Nu știu… Dar dacă nu încercăm niciodată?

Am primit amenințări anonime pe telefon. Mesaje urâte, apeluri la miezul nopții. Am început să dorm prost, să mă uit peste umăr pe stradă. Prietenii mei s-au îndepărtat de frică sau din oboseală față de „drama” mea.

Într-o zi am primit un plic la ușă: „Las-o baltă dacă ții la familia ta.”

Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Am vrut să renunț. Să plec din țară. Să uit totul.

Dar mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Ana, dacă tu taci acum, cine va vorbi pentru celelalte fete?

Am continuat lupta. Am dat interviuri la presă, am mers la ONG-uri pentru drepturile omului. Procesul a durat doi ani. Polițiștii au fost sancționați disciplinar, dar nimeni nu i-a dat afară. Eu am rămas cu cicatricile invizibile ale fricii și ale rușinii.

Astăzi sunt avocat cu acte în regulă și apăr oameni ca mine: oameni simpli care vor doar respect și demnitate pe stradă.

Uneori mă întreb: oare merită să lupți când toată lumea îți spune să taci? Cât de mult poate schimba un singur om într-o țară unde adevărul doare?