Când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unei noi începuturi la 49 de ani

— Nu pot să cred că faci asta după atâția ani, Mihai! am urlat, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile care deja îmi ardeau obrajii. El stătea în pragul ușii, cu geanta pregătită, evitându-mi privirea.

— Nu e vorba despre tine, Maria. Pur și simplu… nu mai pot, a murmurat el, iar cuvintele lui au căzut peste mine ca o sentință.

Aveam 49 de ani. Doi copii mari, Daria și Vlad, deja la casele lor. Un apartament cochet în București, plin de fotografii cu zâmbete vechi și amintiri care acum mă sufocau. Mihai fusese totul pentru mine: iubitul meu din facultate, omul cu care am crescut și am îmbătrânit împreună. Sau cel puțin așa credeam.

Adevărul a venit ca un trăsnet: Mihai avea o relație cu o femeie cu douăzeci de ani mai tânără. O chema Roxana și lucra la firma lui. Am aflat din greșeală, citind un mesaj pe telefonul lui, în timp ce el făcea duș. Întâi am simțit furie, apoi rușine, apoi o durere atât de adâncă încât mi s-a părut că nu voi mai putea respira vreodată normal.

După ce a plecat, zilele s-au scurs una după alta ca niște umbre reci. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privea cu milă când mă întâlnea la lift. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam ca o epavă, abandonată pe malul unei vieți pe care nu o mai recunoșteam.

Într-o seară, Daria a venit la mine cu o pungă de cumpărături și cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu meriți asta. Tata e un laș! Dar trebuie să te ridici… pentru tine, pentru noi.

Am izbucnit în plâns în brațele ei. Nu voiam să fiu o povară pentru copiii mei. Dar cum să merg mai departe când tot ce construiam se dărâmase?

Au trecut săptămâni până am reușit să ies din casă fără să simt că toți mă judecă. Mergeam la piață și simțeam privirile vânzătoarelor lipite de spatele meu. „Aia-i doamna părăsită de bărbat.”

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un caiet cu poezii scrise de mine în tinerețe. Am început să citesc și să scriu din nou. Era singurul lucru care mă făcea să uit pentru câteva clipe de golul din suflet.

La scurt timp după aceea, Daria m-a înscris la un atelier de scriere creativă la Casa de Cultură a Sectorului 2. La început am refuzat categoric:

— Ce să caut eu acolo? Sunt prea bătrână pentru prostii din astea!

— Nu ești bătrână, mamă! Și niciodată nu e prea târziu să faci ceva pentru tine.

Am cedat până la urmă și m-am dus. Prima dată am intrat în sală cu inima cât un purice. Erau acolo oameni de toate vârstele: o profesoară pensionară, un tânăr student timid, o mamă singură ca mine. Am citit o poezie despre trădare și am simțit cum toți ochii sunt asupra mea — dar nu cu milă, ci cu admirație.

— Maria, ai talent! Trebuie să scrii mai mult! mi-a spus domnul Petrescu, coordonatorul atelierului.

Încet-încet, am început să mă simt vie din nou. Seara scriam până târziu, iar dimineața beam cafeaua pe balcon fără să mă mai ascund de privirile vecinilor. Am început chiar să merg la plimbări lungi prin Herăstrău și să zâmbesc necunoscuților.

Într-o zi ploioasă de martie, l-am întâlnit pe Sorin la atelier. Era văduv de câțiva ani și avea ochii blânzi, dar triști. Am început să vorbim despre poezie și viață, despre pierderi și regăsiri.

— Crezi că putem iubi din nou după ce am fost trădați? m-a întrebat el într-o seară.

— Nu știu… Dar cred că putem încerca să ne iubim pe noi înșine mai întâi.

Cu timpul, relația noastră a crescut firesc, fără graba sau presiunea tinereții. Copiii mei l-au cunoscut pe Sorin și l-au plăcut imediat. Chiar și Vlad, care fusese mereu rezervat după divorțul nostru, mi-a spus într-o zi:

— Mami, meriți să fii fericită.

Mihai a încercat să revină după un an. Roxana îl părăsise pentru altcineva mai tânăr și mai bogat. A venit la ușa mea cu flori și regrete.

— Maria… am greșit enorm. Poți să mă ierți?

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai doare. Nu mai era loc pentru el în viața mea nouă.

— Îți doresc tot binele din lume, Mihai. Dar eu am ales alt drum.

Astăzi, când privesc în urmă, nu-mi vine să cred cât de mult m-am schimbat. Din cenușa durerii mele s-a născut o femeie nouă: mai puternică, mai curajoasă și mai împăcată cu sine însăși.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra unei iubiri pierdute? Câte dintre noi uităm să ne iubim pe noi înșine? Poate că povestea mea va da curaj cuiva să se ridice din propria cenușă.