Când propriul fiu îți rupe inima: Povestea unei mame trădate

— Mamă, trebuie să ai încredere în mine. E doar o formalitate, îți promit că nu se schimbă nimic pentru tine.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau ușor când am luat pixul să semnez actele pe care mi le întindea. Era fiul meu, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a plecat la altă femeie. Am muncit o viață întreagă ca să-i ofer tot ce n-am avut eu: o casă, siguranță, dragoste. Acum, la 68 de ani, mă uitam la el și încercam să-mi alung temerile.

— Vlad, sigur nu e vreo problemă? Nu vreau să ajung pe drumuri la bătrânețe…

A oftat și m-a privit cu acei ochi albaștri pe care i-a moștenit de la mine.

— Mamă, nu mai fi paranoică! E doar ca să putem lua creditul pentru renovare. Tu rămâi aici cât vrei, știi bine.

Am semnat. Și atunci n-am știut că tocmai mi-am semnat sentința. Două luni mai târziu, am primit o scrisoare de la bancă: casa fusese ipotecată și vândută. Vlad nu mai răspundea la telefon. Am mers la adresa unde locuia cu soția lui, Irina, dar mi-au închis ușa în nas.

— Nu mai avem ce discuta, mamă. Ai făcut destule probleme, lasă-ne în pace!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să mă lase pe drumuri? Cum să uite tot ce am făcut pentru el? Am dormit două nopți pe banca din fața blocului, cu capul pe geanta veche de piele și ochii plini de lacrimi. Vecina mea, tanti Florica, m-a găsit acolo și m-a luat la ea pentru câteva zile.

— Nu te poți baza pe nimeni în ziua de azi, Marioara! Nici pe copii…

M-am simțit ca o povară. Toată viața am muncit la fabrica de confecții din oraș, am strâns fiecare leu pentru Vlad. Îmi aminteam cum îi coseam hainele pentru școală, cum îi făceam pachețel cu sandvișuri când nu aveam bani de cornuri. Acum eram nimeni. O bătrână fără casă, fără familie.

Am încercat să vorbesc cu un avocat. Mi-a spus că nu pot face nimic: „Ați semnat de bunăvoie. Nu există dovezi că ați fost constrânsă.”

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am mers la cimitir la mama mea. Am stat pe banca rece și am plâns ca un copil.

— Mamă, unde am greșit? De ce Vlad a ajuns așa?

Nu mi-a răspuns nimeni. Doar vântul mi-a șters lacrimile de pe obraz.

Au trecut luni. Tanti Florica m-a ajutat să găsesc o cameră într-un azil de bătrâni din oraș. Nu era acasă, dar era cald și aveam cu cine schimba o vorbă. În fiecare seară mă uitam la poza lui Vlad din portofel și mă întrebam dacă îi e dor de mine. Dacă regretă ceva.

Într-o zi, la azil a venit o tânără voluntară, Ana. Avea părul prins într-o coadă și zâmbea mereu cald.

— Bunica Marioara, vreți să vă ajut să scrieți o scrisoare?

Am zâmbit amar.

— Cui să-i scriu? Nu mai am pe nimeni.

— Poate chiar fiului dumneavoastră… Uneori oamenii se schimbă când citesc ce simte cel rănit.

M-am gândit mult la asta. Într-o noapte am luat o foaie și am scris:

„Vlad,
Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi că te-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta și că durerea pe care mi-ai făcut-o nu poate fi descrisă în cuvinte. Sper ca într-o zi să-ți amintești cine ai fost și cine te-a crescut.”

N-am primit niciun răspuns. Dar scrisoarea aceea m-a eliberat puțin.

La azil am început să ajut alte femei care trecuseră prin povești asemănătoare: copii care le-au vândut casele, nepoți care le-au uitat numele. Am înțeles că nu sunt singură în durerea mea.

Într-o după-amiază de primăvară, Ana a venit alergând spre mine:

— Bunica Marioara! Aveți vizitator!

Mi s-a oprit inima pentru o clipă. Era Vlad? Dar nu… Era Irina, nora mea.

— Marioara… Vlad e bolnav. Are nevoie de bani pentru tratament. M-a trimis să vă întreb dacă îl puteți ierta și ajuta…

Am simțit cum se ridică în mine un val de furie și tristețe.

— Să-l iert? Să-l ajut? După tot ce mi-a făcut?

Irina a plecat cu capul plecat. N-am mai auzit nimic despre ei.

Anii au trecut. Am învățat să trăiesc cu rana asta deschisă. Seara mă uit la cer și mă întreb dacă există undeva dreptate pentru mamele ca mine.

Poate că nu voi primi niciodată răspunsuri sau scuze. Dar am găsit puterea să merg mai departe și să-mi găsesc liniștea printre oameni care știu ce înseamnă să fii trădat de cei dragi.

Mă întreb uneori: oare cât valorează dragostea unei mame? Și câte inimi trebuie să se frângă până când copiii învață să prețuiască ce au avut?