Când sângele nu mai leagă: Povestea mea din inima Bucureștiului

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, Vlad! Ai mințit-o pe mama ca să iei cheia apartamentului!
Vocea mi se frânge, iar degetele îmi tremură pe clanța ușii vechi, scorojite, a apartamentului bunicii. E trecut de miezul nopții, iar coridorul blocului miroase a var și a amintiri vechi. Vlad stă în fața mea, cu ochii reci și buzele strânse într-o linie subțire.
— Daria, nu dramatiza. E și casa mea. Nu ai niciun drept să mă acuzi, răspunde el, fără să clipească.

Așa a început sfârșitul. Sau poate că sfârșitul începuse deja cu câteva luni înainte, când bunica s-a stins în salonul 4 de la Spitalul Colțea, iar noi am rămas cu golul și cu hârtiile notariale pe masă. Dar atunci încă mai speram că sângele ne va ține împreună.

Bunica Ileana a fost sufletul familiei noastre. În fiecare duminică ne aduna la masa rotundă din sufrageria ei mică, cu miros de cozonac și cafea tare. Mama râdea, Vlad povestea despre facultate, eu îi aduceam flori de la piață. După ce a murit, totul s-a destrămat ca o pânză veche: mama a început să plângă în fiecare seară, iar Vlad… Vlad s-a schimbat.

La început am crezut că e doar durerea pierderii. Dar apoi au apărut discuțiile despre apartament. Apartamentul bunicii din centrul Bucureștiului — două camere bătrânești, cu tapet scorojit și parchet care scârțâie — a devenit brusc cel mai important lucru din lume. Mama nu voia să audă de vânzare sau împărțire. „Aici ați crescut amândoi! Nu pot să-l dau!” Dar Vlad insista: „E dreptul nostru! Eu am nevoie de bani pentru avans la casă.”

Într-o seară, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon cu cineva despre acte și evaluări. Când l-am întrebat ce face, mi-a spus sec: „Nu te băga unde nu-ți fierbe oala.” M-am simțit ca un intrus în propria familie.

Mama s-a prăbușit sub greutatea conflictului. A început să uite lucruri simple: unde pune cheile, dacă a închis aragazul. Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie, cu poza bunicii strânsă la piept.
— Daria, ce-am făcut greșit? De ce se ceartă copiii mei?
Nu am știut ce să-i răspund.

Apoi a venit ziua aceea fatidică: Vlad a venit acasă cu un notar și două hârtii. „Am vorbit cu mama, e de acord să-mi dea cheia și partea mea acum. Tu poți rămâne aici până găsești ceva.”
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Cum ai convins-o? Mama abia știe ce semnează!
— Nu exagera! E adultă, știe ce face!

Dar eu știam adevărul: mama era doar o umbră a femeii care fusese odată. Vlad profita de slăbiciunea ei. Am încercat să-l opresc, am încercat să vorbesc cu el ca între frați. Dar el era deja departe, prins în calcule și planuri.

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi amare. Am dormit pe canapea, cu ochii la tavanul scorojit, întrebându-mă unde am greșit. De ce nu putem fi o familie normală?

Zilele au trecut într-o ceață groasă de tăceri și reproșuri nerostite. Mama s-a retras tot mai mult în ea însăși. Vlad venea doar să ia lucruri sau să semneze acte. Eu am rămas singură cu amintirile și cu sentimentul că totul se destramă sub ochii mei.

Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la mama:
„Iertați-mă că nu am știut să vă țin împreună. Poate că apartamentul acesta v-a despărțit pentru totdeauna, dar sper ca într-o zi să vă regăsiți.”

Am plâns ore întregi. Am vrut să fug la Vlad, să-l iau de guler și să-i spun că nimic nu merită mai mult decât familia noastră. Dar nu am avut putere. El era deja mutat cu iubita lui într-un apartament nou-nouț din Militari.

Au trecut luni de atunci. Apartamentul bunicii e gol acum — doar ecoul pașilor mei răsună pe parchetul vechi. Mama locuiește la sora ei din Ploiești; vorbește rar la telefon și evită orice discuție despre trecut.

Uneori mă plimb prin camerele goale și ating pereții ca și cum aș putea simți încă prezența bunicii. Miroase a praf și a pierdere. Mă întreb dacă lupta pentru acest loc a meritat prețul plătit.

Poate că nu apartamentele sau banii ne despart, ci incapacitatea noastră de a ne asculta și ierta unii pe alții.

Mă uit pe fereastra mică spre strada aglomerată și mă întreb: oare câte familii se destramă în fiecare zi pentru o moștenire? Oare chiar merită să pierzi tot ce contează pentru niște ziduri reci?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi renunțat la apartament pentru liniștea familiei sau ați fi luptat până la capăt?