Ciorbă de cartofi și pereți subțiri: Povestea unei familii din București

— Iar ciorbă de cartofi? a bombănit mama, trântind lingura pe masă. M-am prefăcut că nu aud, deși fiecare cuvânt al ei era ca o zgârietură pe sufletul meu. În bucătăria noastră mică, aburii se amestecau cu mirosul de sărăcie și cu tăcerile apăsătoare. Dincolo de peretele subțire, râsetele lui Petru și ale Adinei răsunau ca o batjocură. Se întorseseră iar cu sacoșe pline de bunătăți — mirosul de friptură și prăjituri scumpe pătrundea până la noi, făcându-ne stomacul să se strângă și mai tare.

— Nu ți-e rușine să mănânci mereu același lucru? a continuat mama, privind spre ușa care ne despărțea de „partea bună” a casei. Știam că nu e vina mea, dar tot eu eram cea care gătea, cea care încerca să facă minuni din nimic.

Petru e fratele meu mai mare. De când s-a căsătorit cu Adina, parcă nu mai suntem aceeași familie. Au împărțit apartamentul în două: noi cu mama într-o cameră și bucătărie mică, ei în cealaltă parte, renovată și plină de lucruri scumpe. Nu ne-au invitat niciodată la masă, nici măcar de Crăciun.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am auzit-o pe Adina râzând tare:
— Petru, ai văzut ce haine poartă Jozefina? Parcă e din alt secol!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. M-am retras în camera noastră și am încercat să nu plâng. Mama a venit lângă mine și mi-a șoptit:
— Lasă-i, fata mea. Noi suntem oameni simpli. Ei au uitat de unde au plecat.

Dar nu era vorba doar despre haine sau mâncare. Era despre nedreptatea care se simțea în fiecare gest al lor. Petru fusese odată protectorul meu. Îmi aduc aminte cum mă lua de mână când mergeam la școală și îmi promitea că o să avem o viață mai bună. Acum, nici nu mă privea în ochi.

Într-o duminică, am prins curaj și am bătut la ușa lor.
— Petru, putem vorbi?

Adina a deschis ușa, privindu-mă de sus.
— Ce vrei?

— Aș vrea să stăm toți la masă, măcar azi… Să fim iar o familie.

Petru s-a uitat la mine ca la un străin.
— Nu cred că e o idee bună. Avem invitați.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am plecat fără să mai spun nimic. În acea seară, mama a plâns în surdină. Am stat lângă ea și i-am ținut mâna.

Zilele au trecut greu. La serviciu, colegele mă întrebau mereu:
— Ce mai face fratele tău? Am auzit că are o firmă mare acum…

Zâmbeam fals și schimbam subiectul. Nu voiam să știe nimeni cât de singură mă simțeam în propria familie.

Într-o zi, mama s-a îmbolnăvit grav. Am alergat la Petru:
— Te rog, ajut-o pe mama! Avem nevoie de bani pentru medicamente.

Adina a apărut în spatele lui:
— Nu putem să vă ajutăm mereu! Și noi avem cheltuieli!

Petru a oftat:
— Îți dau ceva luna viitoare…

Am plecat cu ochii în lacrimi. Am vândut verigheta mamei ca să cumpăr pastilele. În acea noapte am stat trează, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le-am pierdut: copilăria, familia unită, speranța.

Când mama s-a făcut bine, am încercat să nu mai cer nimic de la Petru. Dar el a început să ne evite complet. Nu ne mai saluta nici pe scară.

Într-o zi, am primit o scrisoare: apartamentul urma să fie vândut. Petru voia să scape de noi definitiv.

— Nu pot să cred! a urlat mama. Cum poate să ne facă asta?

Am încercat să-l sun pe Petru, dar nu mi-a răspuns niciodată.

Am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Ne-am mutat fără să ne uităm înapoi. În prima noapte acolo, mama mi-a spus:
— Poate că așa e mai bine. Poate că liniștea valorează mai mult decât orice masă bogată.

Dar eu nu pot să uit nedreptatea. Nu pot să nu mă întreb: oare sângele chiar nu mai contează? Oare banii pot distruge tot ce am construit împreună?

Uneori mă uit la poza veche cu mine și Petru copii și mă întreb: dacă el ar citi povestea mea acum, ar simți ceva? Sau ar trece mai departe, ca și cum n-aș fi existat niciodată?