După 30 de ani de căsnicie, soțul meu a plecat fără să privească înapoi

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Doru! am strigat, dar răspunsul a fost doar ecoul vocii mele în apartamentul gol. Pe masa din bucătărie, lângă cana lui preferată, era o hârtie împăturită. Am recunoscut scrisul lui: „Nu mai pot. Îmi pare rău. Doru.” Atât. Trei propoziții care au tăiat în mine ca un cuțit.

Am lăsat sacoșele jos, iar pâinea s-a rostogolit pe gresie. M-am așezat pe scaunul lui, cel pe care îl ocupa mereu la cină, și am simțit cum lumea mea se prăbușește. 30 de ani împreună și tot ce a rămas a fost o bucățică de hârtie și un gol imens în suflet.

Nu știu cât am stat acolo, privind la peretele alb și la poza noastră de la nuntă, agățată strâmb. Îmi venea să urlu, dar nu aveam cui. Copiii noștri, Ana și Vlad, erau deja mari și plecați la casele lor. De ani buni eram doar noi doi în apartamentul acesta vechi din Drumul Taberei, cu mobila rămasă de la părinții lui Doru și cu obiceiurile noastre tăcute.

Telefonul a sunat. Era Ana.
— Mamă, totul e bine? Ai vocea ciudată.
— Da, iubita mea… doar că… tatăl tău… a plecat.
— Cum adică a plecat? Unde?
— Nu știu. A lăsat o hârtie. Atât.

A urmat o liniște grea. Apoi Ana a început să plângă. Am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea în care trebuia să fiu puternică pentru copiii mei și cea în care eram doar o femeie părăsită, pierdută între amintiri.

În zilele care au urmat, am încercat să găsesc răspunsuri. Am răscolit dulapurile — lipsesc câteva haine, parfumul lui preferat și albumul cu poze din tinerețe. Am găsit însă și ceva ce nu mă așteptam: un plic cu scrisori vechi de la o femeie pe nume Mirela. Nu era nimic explicit, dar tonul era cald, familiar. Am simțit cum gelozia și furia mă cuprind.

Când Vlad a venit să mă vadă, m-a găsit plângând pe covor, cu scrisorile împrăștiate în jur.
— Mamă, nu merită să te distrugi pentru el. Poate că nici nu te-a iubit vreodată cum ai fi meritat.
— Nu spune asta! Am avut și noi momentele noastre frumoase… Dar poate că am fost prea ocupată cu munca, cu grijile zilnice, ca să văd ce se întâmplă cu adevărat între noi.

Noaptea nu puteam dormi. Mă întrebam unde e Doru acum. O fi cu Mirela? O fi fericit? M-am gândit la toate certurile noastre din ultimii ani: reproșuri mărunte, tăceri lungi la masă, priviri pierdute peste umăr. Poate că despărțirea era inevitabilă.

Vecina de la trei, tanti Lenuța, m-a văzut într-o zi pe scară și m-a tras deoparte:
— L-ai pierdut pe Doru? Săraca de tine… Dar să știi că bărbații sunt toți la fel! Și al meu a plecat după 25 de ani. S-a întors după două luni, dar eu nu l-am mai primit.

Am zâmbit amar. Nu voiam să fiu compătimită. Dar nici nu știam cum să merg mai departe. Prietenele mele mă sunau zilnic:
— Hai la o cafea! Hai să ieșim în parc!
Dar eu refuzam mereu. Îmi era rușine să recunosc că nu mai știam cine sunt fără Doru.

Într-o seară, Ana a venit cu nepoțica mea, Ilinca.
— Mamă, trebuie să ieși din casă! Ilinca vrea să meargă la teatru cu tine!
M-am uitat la fetița cu ochii mari și am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Poate că nu totul e pierdut.

Am început să ies mai des. Să merg la piață fără grabă, să stau pe bancă în parc și să privesc oamenii. Am descoperit că pot zâmbi din nou când Ilinca mă ia de mână sau când Vlad îmi aduce flori fără motiv.

Într-o zi l-am văzut pe Doru pe stradă. Era cu Mirela. M-a privit scurt, vinovat. Nu am spus nimic. Nici el. Dar în ochii lui am citit regretul — sau poate doar frica de confruntare.

Seara aceea am plâns iar, dar nu pentru el. Pentru mine. Pentru anii pierduți încercând să salvez ceva ce nu mai exista demult.

Acum, după luni de zile, încă mă doare absența lui Doru. Dar am început să mă regăsesc. Să-mi dau voie să visez din nou, să-mi fac planuri mici: o excursie la munte cu Ana și Ilinca, un curs de pictură la Casa de Cultură.

M-am întrebat adesea: unde greșim noi, femeile? Ne pierdem în roluri — soție, mamă — și uităm cine suntem cu adevărat? Sau poate că pur și simplu oamenii se schimbă și nu avem curajul să recunoaștem?

Poate că nu voi afla niciodată toate răspunsurile. Dar știu sigur că merit mai mult decât o hârtie lăsată pe masă.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce lumea noastră se prăbușește?