După șaizeci de ani, am învățat să trăiesc cu singurătatea. Dar într-o zi, la stația de autobuz, trecutul m-a ajuns din urmă.
— Mai citești Tokarczuk?
Vocea aceea mi-a străpuns gândurile ca un ac subțire, tocmai când încercam să-mi țin echilibrul pe bordura rece a stației de autobuz. M-am întors brusc, cu sprâncenele încruntate, gata să răspund tăios. Cine mai are chef de conversații la ora asta, într-o dimineață mohorâtă de noiembrie?
— Scuzați-mă? am zis, încercând să par distantă.
Bărbatul din fața mea zâmbea timid, cu ochii aceia albaștri pe care îi știam prea bine. Am simțit cum mi se taie respirația. Petru. Petru al meu, sau mai bine zis, Petru care fusese al meu cu o viață în urmă.
M-am trezit brusc aruncată înapoi în timp, la serile lungi din căminul studențesc, când citeam împreună poezii și visam la o viață mare, departe de orașul nostru prăfuit. Atunci nu știam ce înseamnă să pierzi. Nu știam ce gust are regretul.
— Nu mă așteptam să te văd aici, am spus încet, aproape șoptit.
— Nici eu. Dar uite că viața are un fel ciudat de a ne aduce împreună când ne așteptăm mai puțin.
Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. M-am uitat la mâinile mele, la pielea zbârcită și la verigheta pe care nu o mai port de zece ani. După ce a murit soțul meu, Ion, am rămas singură. Copiii sunt plecați: Irina e în Germania, Rareș în Cluj. Vorbim rar, mai mult pe WhatsApp. M-am obișnuit cu liniștea casei mele mici din cartierul vechi al orașului. Mi-am făcut rutina: cafeaua amară dimineața, plimbarea scurtă până la piață, o carte bună seara. Și singurătatea – ca o pătură groasă pe care o tragi peste tine când ți-e frig.
Petru s-a așezat lângă mine pe bancă. Autobuzul întârzia, ca de obicei.
— Îmi pare rău pentru Ion, a spus el după o tăcere lungă.
— Mulțumesc… A trecut mult timp.
Am simțit cum mă apasă ceva în piept. Niciodată nu am vorbit cu nimeni despre ce s-a întâmplat între mine și Petru. Nici măcar cu mine însămi nu am avut curajul să fiu sinceră. Ne-am despărțit prost, după o ceartă stupidă legată de viitorul nostru. El voia să plece la București pentru un post la universitate; eu nu puteam să-mi las părinții bolnavi singuri aici. Ne-am aruncat vorbe grele și fiecare a plecat pe drumul lui.
— Știi… am citit toate cărțile Olgăi Tokarczuk între timp, i-am spus încercând să zâmbesc.
— Și eu. Încă mă gândesc la „Călătorii” ei. Parcă vorbește despre noi…
Autobuzul a venit și am urcat amândoi. Am stat unul lângă altul fără să vorbim prea mult. Simțeam privirile lui asupra mea și inima îmi bătea nebunește, ca atunci când aveam douăzeci de ani.
În zilele următoare ne-am tot întâlnit „întâmplător” la aceeași oră, la aceeași stație. Am început să vorbim despre orice: despre copii, despre cărți, despre cum s-a schimbat orașul nostru. Petru era văduv și el; fiica lui locuia la Timișoara și îl vizita rar.
Într-o seară m-a invitat la el acasă „la un ceai”. Am ezitat mult înainte să accept. Mă simțeam vinovată față de Ion, față de mine însămi – ca și cum aș fi trădat ceva sacru din trecutul meu.
— Nu trebuie să-ți fie rușine că vrei să fii fericită, mi-a spus Petru blând.
— Nu știu dacă mai pot…
— Poți. Trebuie doar să-ți dai voie.
Am început să ne vedem tot mai des. Vecinii au început să șușotească – „Uite-o pe doamna Maria cu Petru! La vârsta lor!” – dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mulți ani mă simțeam vie.
Totuși, nu era totul roz. Irina m-a sunat într-o zi și mi-a spus pe un ton rece:
— Mama, ce faci? Am auzit că te vezi cu domnul acela… Nu crezi că e cam târziu pentru astfel de lucruri?
M-am simțit mică și vinovată.
— Irina, nu ești tu cea care mi-a spus mereu să ies din casă? Să-mi găsesc prieteni?
— Da, dar nu mă gândeam la… relații! Tata abia a murit acum câțiva ani!
Am închis telefonul plângând. Rareș nici nu a vrut să discute subiectul – „Fă ce vrei tu, mamă”.
Într-o duminică ploioasă am mers cu Petru la cimitir. Am stat amândoi lângă mormântul lui Ion și am tăcut mult timp.
— Crezi că mă judecă? l-am întrebat încet.
— Nu cred că iubirea adevărată judecă vreodată.
Mi-am dat seama atunci că viața nu se termină când rămâi singur. Că poți iubi din nou, chiar dacă ai părul alb și mâinile tremurânde.
Astăzi stau la fereastră și privesc cum ninge peste orașul nostru vechi. Petru vine în fiecare seară cu o carte nouă sau cu o glumă proastă care mă face să râd ca o adolescentă.
Mă întreb uneori: cât curaj îți trebuie ca să-ți dai voie să fii fericit după o viață întreagă de compromisuri? Și oare copiii noștri vor înțelege vreodată că și părinții au dreptul la iubire?