Fiecare weekend e un coșmar: Mărturia unei nurori care luptă să nu se piardă pe sine

— Ana, vezi că vin ai mei pe la noi vineri seara, să nu uiți să faci sarmale, că tata ține post, îmi spune Vlad, soțul meu, în timp ce își aruncă geanta pe canapea.

Îmi simt stomacul strâns, ca și cum cineva mi-ar fi legat un nod în piept. Nu mai e nevoie să răspund. Știe deja că voi face totul ca la carte, că voi zâmbi și voi da din cap, chiar dacă în interiorul meu urlu. De patru ani, fiecare weekend e la fel: părinții lui Vlad vin la noi, stau până duminică seara, critică tot ce fac, de la felul în care gătesc până la modul în care aranjez farfuriile pe masă.

— Ana, iar ai pus prea multă sare! — vocea ascuțită a soacrei mele răsună în bucătărie.

— Las-o, mamă, ea nu știe cum ne place nouă, îi răspunde Vlad cu o voce blândă, dar fără să mă privească.

Mă simt invizibilă. Parcă nu mai sunt eu în casa asta. Parcă nu mai sunt nicăieri. M-am pierdut printre așteptările lor, printre cerințele lor absurde și privirile lor tăioase. La început am crezut că e normal, că așa e la început de căsnicie. Dar anii au trecut și nimic nu s-a schimbat.

Într-o seară de vineri, după ce am strâns masa și am spălat vasele, m-am retras în dormitor. Vlad era în sufragerie cu părinții lui, râdeau la televizor. Am închis ușa încet și m-am așezat pe marginea patului. Mi-am luat capul în mâini și am început să plâng încet, fără zgomot. Nu voiam să mă audă nimeni. Nici măcar eu nu voiam să mă aud.

A doua zi dimineață, soacra mea a intrat peste mine în cameră fără să bată.

— Ana, te-ai trezit? Nu ai făcut cafeaua! Știi că lui Vlad îi place cafeaua tare dimineața!

M-am ridicat automat din pat și am mers în bucătărie. Mâinile îmi tremurau când am pus ibricul pe foc. M-am uitat pe geam la blocurile gri din cartierul nostru din București și m-am întrebat: când am ajuns aici? Cum am ajuns să trăiesc viața altcuiva?

Într-o duminică după-amiază, când părinții lui Vlad se pregăteau să plece, am auzit-o pe soacra mea șoptindu-i lui Vlad:

— Să nu o lași să-ți facă de cap! Femeia trebuie ținută din scurt!

Vlad a râs și i-a spus:

— Stai liniștită, mamă, știu eu ce fac.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip, să spun că nu mai pot, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. După ce au plecat, Vlad a venit la mine:

— Ce ai? Iar ești supărată? Nu poți să fii și tu mai relaxată?

Am încercat să-i explic că mă simt sufocată, că nu mai suport să fiu tratată ca o servitoare în propria mea casă.

— Ana, exagerezi! Sunt părinții mei! Ce vrei să fac? Să nu-i mai primesc?

— Vreau doar să avem și noi intimitatea noastră… Să fim doar noi doi măcar uneori…

— Ești egoistă! Nu te gândești decât la tine!

M-am retras din nou în dormitor. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu sunt destul de bună. Poate că merit tot ce mi se întâmplă.

Într-o zi de luni, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat:

— Ana, tu de ce ești mereu obosită? Ai cearcăne până la genunchi!

Am zâmbit forțat:

— E doar oboseala… acasă e cam agitat.

Irina m-a privit lung:

— Ana, tu nu mai ești tu. Unde e fata aia veselă care râdea din orice?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă iar în ochi. Am fugit la baie și m-am privit în oglindă: ochii roșii, fața palidă, buzele strânse. Cine sunt eu?

Seara aceea a fost momentul când am decis că trebuie să fac ceva. Am început timid: i-am spus lui Vlad că vreau ca weekendul următor să fim doar noi doi.

— Nu se poate! Ai mei deja au zis că vin!

— Atunci spune-le că nu pot veni!

— Nu pot! Cum să le spun așa ceva?

— Dar mie cine îmi spune? Cine mă întreabă pe mine dacă pot sau nu?

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a ridicat tonul pentru prima dată:

— Dacă nu-ți convine, du-te la maică-ta!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am plecat plângând la mama mea. Ea m-a primit cu brațele deschise.

— Mamă, de ce ai tăcut atâția ani? De ce n-ai spus nimic?

— Am vrut să fie bine… Am vrut să nu-l supăr pe Vlad…

Mama m-a strâns tare la piept:

— Niciun bărbat și nicio familie nu merită să te pierzi pe tine însăți!

Am stat două zile la mama. Vlad m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns. În cele din urmă mi-a trimis un mesaj:

„Ana, hai acasă. Putem încerca altfel.”

M-am întors cu inima strânsă. Vlad era schimbat: tăcut, abătut.

— Ana… Îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu știu cum să le spun alor mei… Ei cred că dacă vin la noi ne ajută…

— Pe mine nu mă ajută deloc… Mă simt invadată… Nu mai pot…

A fost pentru prima dată când Vlad m-a ascultat cu adevărat. Am stabilit împreună niște reguli: părinții lui vor veni doar o dată pe lună și doar dacă suntem amândoi de acord.

Nu a fost ușor. Soacra mea a făcut scandal, a plâns, l-a șantajat emoțional pe Vlad. Dar el a rămas ferm.

Au trecut câteva luni de atunci. Încet-încet am început să-mi regăsesc liniștea și bucuria de a trăi acasă la mine.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi aleg liniștea aparentă în locul propriei fericiri? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj și altora să-și recupereze vocea pierdută.