Fuga din Iad: Povestea unei mame care a ales libertatea

— Mami, mi-e frig… vocea Anei tremura, iar ochii ei mari și umezi mă priveau cu teamă. Îi strângeam pe amândoi la piept, încercând să le dau căldura pe care nu o mai aveam nici eu. Era trecut de miezul nopții, iar scara blocului mirosea a mucegai și a dezamăgire. Mâinile îmi tremurau nu doar de frig, ci și de frică. Cum am ajuns aici?

Cu doar câteva ore înainte, eram încă în apartamentul nostru din cartierul Militari. Soțul meu, Lucian, urlase din nou la mine pentru o nimica toată — pentru că nu găsise ciorapii curați. Am știut că urmează să ridice mâna. De data asta, însă, Ana a început să plângă tare și David s-a ascuns sub masă. Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat două rucsacuri, am îndesat câteva haine și am ieșit pe ușă cu copiii de mână, fără să privesc înapoi.

Am mers pe jos până la stația de autobuz, cu inima bătându-mi nebunește. Nu aveam niciun plan, doar o singură speranță: Ioana. Prietena mea din liceu, sora pe care n-am avut-o niciodată. Am sunat-o tremurând.

— Ioana, te rog… nu mai pot. Sunt cu copiii. Pot veni la tine?

A tăcut o clipă la telefon, apoi vocea ei s-a spart în șoapte:
— Vino. Te aștept.

Am simțit pentru prima dată în ani că nu sunt singură. Am ajuns la blocul lor și am urcat scările cu copiii adormiți în brațe. Am bătut încet la ușă. S-a deschis doar un pic și l-am văzut pe Sorin, soțul ei.

— Ce vrei la ora asta? a întrebat el, privindu-mă ca pe un intrus.

— Sorin… te rog… e urgent… Ioana știe…

A oftat și a trântit ușa. Din spatele ușii am auzit-o pe Ioana plângând și vocea lui Sorin răcnind:
— Nu ne bagi tu în belele! Să nu te prind că deschizi!

Am rămas acolo, cu copiii adormiți și cu sufletul făcut bucăți. Am coborât pe scări și ne-am așezat pe trepte. Ana s-a trezit și m-a întrebat unde suntem. David s-a lipit de mine fără să spună nimic.

Mi-am scos telefonul și am privit lista de contacte. Pe cine să sun? Mama nu mai trăiește de trei ani. Tata e bolnav și abia se descurcă singur la țară. Fratele meu e plecat în Germania și nu ne-am mai vorbit de luni bune după ce i-am spus adevărul despre Lucian.

Am încercat să mă gândesc la vecini sau cunoștințe, dar mi-era rușine să le cer ajutorul. În mintea mea răsunau vorbele lui Lucian:
— Nimeni nu te vrea! Fără mine n-ai fi nimic!

M-am uitat la Ana și David. Ei erau tot ce aveam. Pentru ei trebuia să fiu puternică.

— Mami, unde dormim? a întrebat David cu voce stinsă.

— O să găsim noi un loc cald, puiule… i-am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Am stat acolo ore întregi, ascultând pașii străinilor care urcau și coborau scările fără să ne bage în seamă. O femeie în vârstă a trecut pe lângă noi și s-a uitat lung, dar nu a spus nimic.

Într-un final, am decis să mergem la secția de poliție din apropiere. Nu știam ce altceva să fac. Pe drum, Ana a început să plângă iar:
— Vreau acasă la bunica…

— Știu, iubita mea… Știu…

La poliție ne-au primit doi agenți tineri care păreau obosiți.

— Doamnă, nu avem locuri aici pentru cazare… Dar vă putem duce la un centru maternal.

Am acceptat fără să clipesc. În microbuzul care ne ducea spre centru, Ana a adormit cu capul pe umărul meu, iar David mă ținea strâns de mână.

Centrul era o casă veche renovată, cu pereți vopsiți în culori calde și jucării vechi pe rafturi. O asistentă socială pe nume Mariana ne-a întâmpinat cu un zâmbet blând.

— Aici sunteți în siguranță. O să vă ajutăm să vă puneți viața în ordine.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după mult timp. Nu mai eram singură.

În zilele următoare am început să-mi reconstruiesc viața din bucățele: acte noi pentru copii, vizite la psiholog, discuții cu avocata centrului despre divorț și custodie. Ana și David au început să zâmbească timid când au văzut că nimeni nu țipă la noi.

Ioana mi-a scris un mesaj scurt: „Îmi pare rău… N-am avut ce face.”

Nu i-am răspuns niciodată. Durerea trădării era prea mare.

Au trecut luni de atunci. Încă lupt pentru custodie și pentru un loc al nostru. Încerc să le arăt copiilor că lumea poate fi bună chiar dacă uneori pare rece și indiferentă.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine stau noaptea pe scări reci cu copiii lor? Câte uși li se trântesc în față? Oare când vom avea curajul să nu mai întoarcem privirea atunci când cineva cere ajutor?