La șaizeci de ani, am învățat din nou să iubesc: Povestea mea despre curaj, familie și regăsire

— Mamă, ce-i cu tine? De ce te porți așa ciudat în ultima vreme? — vocea fiului meu, Vlad, răsună tăios în bucătăria mică, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă. Mă opresc din tăiatul legumelor și îl privesc. Are sprâncenele încruntate, iar privirea lui mă arde. Nu știu ce să-i răspund. Cum să-i explic că, la șaizeci de ani, inima mea a început din nou să bată altfel?

Mă numesc Mariana și, până acum câteva luni, viața mea era o succesiune de zile identice. Soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani. Am rămas singură într-un apartament vechi din cartierul Titan, cu două camere și multe amintiri. Copiii mei, Vlad și Irina, au viețile lor. Eu eram doar mama care gătește, care sună să întrebe dacă au mâncat, care se bucură când primește un telefon scurt de sărbători.

Totul s-a schimbat într-o zi de aprilie, când am ieșit la piață. Era frig și ploua mocănește. Am alunecat pe trotuar și, înainte să cad, o mână puternică m-a prins de braț. — Mariana? Tu ești? — am auzit o voce caldă. M-am uitat în sus și l-am recunoscut pe Doru, colegul meu din liceu, cel care îmi scria poezii pe bilețele și care a dispărut brusc după Bac. Nu l-am mai văzut de peste patruzeci de ani.

Am râs amândoi, stânjeniți, ca niște adolescenți. M-a condus acasă, iar pe drum am vorbit despre toate: despre copii, despre soți pierduți, despre singurătate. Am simțit că mă topesc sub privirea lui blândă. În zilele următoare, ne-am întâlnit la cafea, apoi la plimbare prin parc. Îmi era teamă să spun cuiva. Ce-ar fi zis copiii mei? Ce-ar fi zis vecinele care mă priveau deja cu milă?

Într-o seară, Irina a venit pe neașteptate. M-a găsit râzând la telefon cu Doru. — Mamă, cine e? — m-a întrebat suspicioasă. Am roșit ca o fată de liceu. — Un prieten vechi… — am bâiguit. A doua zi, Vlad m-a sunat nervos: — Ce se întâmplă cu tine? De ce nu mai ești atentă la nepoți? De ce nu mai gătești ca înainte? — Am dreptul să fiu fericită? — am întrebat timid. — La vârsta asta? — a râs el amar.

M-am simțit vinovată. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva e rușinos să iubești la șaizeci de ani. Dar Doru nu a renunțat. Mi-a adus flori, mi-a citit poezii, m-a făcut să mă simt din nou femeie. Îmi era frică să ies cu el în oraș. Odată, la cofetăria din colț, am văzut două vecine care șușoteau și se uitau la noi. M-am simțit mică, ridicolă. Dar Doru mi-a luat mâna și mi-a spus: — Mariana, viața nu se termină la pensie. Avem dreptul să fim fericiți.

Copiii mei au început să mă evite. Nu mai veneau la masă. Nu mă mai sunau decât rar. Într-o seară, Vlad a venit furios: — Mamă, tata n-a murit de mult! Cum poți să faci așa ceva? — Tata a murit de șapte ani, Vlad! Eu nu mai sunt vie de atunci! — am izbucnit pentru prima dată în fața lui. S-a uitat la mine ca la o străină.

Irina m-a sunat plângând: — Mamă, nu vreau să te pierd… Dar nu pot să te văd așa. — Cum? Fericită? — am întrebat-o. — Da… nu știu… — a oftat ea.

Am început să mă întreb dacă nu cumva iubirea la vârsta mea e un păcat. Dacă nu cumva societatea are dreptate: femeile bătrâne trebuie să stea cuminți, să nu deranjeze, să nu viseze. Dar în fiecare dimineață, când primeam mesajul lui Doru — „Bună dimineața, frumoaso!” — simțeam că trăiesc din nou.

Într-o duminică, am decis să-i invit pe toți la masă. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Doru a venit și el, timid, cu un buchet de lalele. Când l-au văzut copiii mei, s-au încruntat. — Mamă, nu pot să cred… — a spus Vlad printre dinți. — Vreau să vă spun ceva — am început cu voce tremurândă. — Am dreptul să fiu fericită. Am dreptul să iubesc. Nu vă cer să fiți de acord, dar vă rog să mă respectați.

A fost liniște. Irina a început să plângă. Vlad s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Doru mi-a strâns mâna sub masă. — Ai fost curajoasă — mi-a șoptit.

Au trecut luni de atunci. Relația cu copiii mei e încă tensionată. Vecinele încă mă privesc ciudat. Dar eu nu mai sunt singură. Am învățat să mă bucur de fiecare zi, să nu-mi mai fie rușine de sentimentele mele. Poate că nu voi mai fi niciodată mama perfectă sau bunica ideală în ochii lor, dar sunt, în sfârșit, eu însămi.

Mă uit la Doru și mă întreb: Oare câți dintre noi trăiesc cu adevărat? Oare câți au curajul să iubească atunci când toți le spun că nu mai au voie?