M-a dat afară din casă pentru amanta lui: „Fără mine muriți de foame” — un an mai târziu am devenit proprietara firmei lui de transport

— Nu mai am ce să-ți spun, Irina! Ia-l pe Vlad și plecați! Amanta mea vine în seara asta și nu vreau scandal!
Cuvintele lui Sorin au căzut peste mine ca un trăsnet. Era trecut de miezul nopții, iar fiul nostru, Vlad, dormea în camera lui, fără să știe că viața noastră urma să se schimbe pentru totdeauna. Îmi tremurau mâinile când am început să adun câteva haine într-o geantă veche. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem doisprezece ani de viață mă alunga ca pe un câine de pe propria mea canapea.

— Sorine, nu poți să faci asta! Unde să mă duc cu copilul la ora asta? Te rog…

— Nu mă interesează! Fără mine muriți de foame! O să vezi tu cum e să trăiești fără banii mei!

A închis ușa în urma mea cu un gest rece, aproape satisfăcut. Am coborât scările blocului cu Vlad în brațe, care plângea speriat. În noaptea aceea am dormit la sora mea, Anca, într-o garsonieră mică și sufocată de griji. M-am uitat la Vlad cum doarme strâns lângă mine și mi-am jurat că nu voi lăsa ca viața noastră să se termine aici.

A doua zi am încercat să-l sun pe Sorin. Nu mi-a răspuns. Am mers la firmă — firma de transport pe care o construisem împreună, eu cu actele și el cu relațiile. M-a dat afară din birou cu aceeași privire rece:

— Nu mai ai ce căuta aici! Totul e al meu!

Am rămas pe trotuar, cu ochii în lacrimi și cu un gol în stomac. Prietenele mele mă evitau — nu voiau să se pună rău cu Sorin. Mama mi-a spus:

— Irina, trebuie să fii tare pentru Vlad. Nu te lăsa!

Dar cum să fii tare când nu ai nici bani de pâine? Am început să caut orice muncă: am spălat scări de bloc, am făcut curățenie la o grădiniță, am vândut haine second-hand în piață. În fiecare seară mă întorceam acasă la Anca, obosită și plină de praf, dar Vlad mă aștepta mereu cu un zâmbet:

— Mami, azi ai adus pâine cu semințe? E preferata mea!

Într-o zi, la piață, l-am întâlnit pe domnul Dobre, un vechi client al firmei noastre. M-a privit lung:

— Ce faci aici, Irina? Tu nu erai directoare?

I-am povestit totul. S-a uitat la mine cu milă și mi-a spus:

— Dacă ai nevoie de ajutor… eu încă am nevoie de transporturi. Dar nu mai lucrez cu Sorin. E neserios.

Atunci mi-a venit ideea: dacă aș putea să strâng bani pentru un microbuz, aș putea începe ceva pe cont propriu. Am făcut un credit mic pe numele Ancăi și am cumpărat o rablă veche. Primele curse le-am făcut singură — eu la volan, Vlad în dreapta mea cu temele în brațe.

Au urmat luni grele: clienții veneau greu, banii abia ajungeau pentru chirie și mâncare. Dar încet-încet, oamenii au început să mă recomande. Eram corectă, punctuală și nu ceream șpagă ca Sorin. Într-o zi m-a sunat chiar domnul Dobre:

— Irina, am un contract mare pentru tine. Poți să-l duci?

Am acceptat fără să clipesc. Am muncit zi și noapte, iar după șase luni aveam deja două microbuze și trei angajați — toți oameni care trecuseră prin ce trecusem și eu: femei părăsite, bărbați dați afară pe nedrept.

Între timp, Sorin începea să piardă clienți. Firma lui mergea din ce în ce mai prost — auzisem că noua lui iubită îi cheltuia banii pe haine scumpe și vacanțe la Poiana Brașov. Într-o zi m-a sunat avocatul lui:

— Doamnă Irina, domnul Sorin vrea să vă propună să preluați firma contra datoriei la bancă.

Am râs amar:

— Să preiau ruina pe care a făcut-o el? Să muncesc iar pentru el?

Dar după o noapte nedormită m-am gândit la Vlad. Dacă aș prelua firma, aș putea salva locurile de muncă ale oamenilor care încă lucrau acolo — oameni care mă cunoșteau și mă respectau.

Am acceptat. În ziua semnării actelor, Sorin era palid și abătut. Nu mai era bărbatul sigur pe el care mă dăduse afară din casă.

— Irina… poate că am greșit…

L-am privit drept în ochi:

— Ai greșit când ai crezut că fără tine nu exist.

Astăzi conduc una dintre cele mai respectate firme de transport din oraș. Vlad e mândru de mine și spune tuturor că mama lui e „șefa cea mare”. Uneori mă gândesc la acea noapte rece de noiembrie și mă întreb: oare câte femei mai trec prin ce am trecut eu? Câte dintre ele găsesc puterea să se ridice?

Poate că nu există rețete pentru fericire sau succes. Dar știu sigur că nimeni nu are dreptul să-ți spună că fără el vei muri de foame. Ce părere aveți? Ați trecut vreodată printr-un moment în care totul părea pierdut?