„Mi-ai luat copilul!” – Povestea unei mame și a unei fiice pierdute între vină și dorințe

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot! — vocea Irinei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum îmi îngheață sângele în vene. Era trecut de miezul nopții, iar vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din Pitești. David, nepotul meu de doar doi ani, dormea liniștit în pătuțul lui improvizat, fără să știe că viața lui urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Irina, liniștește-te, te rog! Ce s-a întâmplat? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc propria panică.

— Nu mai pot cu serviciul, cu grădinița, cu ratele… Simt că mă sufoc! Nu vreau să mă despart de David, dar nu am de ales. M-au dat afară de la muncă… Nu am bani nici de chirie. Poți să ai grijă de el o perioadă? Te rog…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi vedeam fiica frântă, iar nepotul meu avea nevoie de stabilitate. Am acceptat fără să clipesc. „Doar câteva luni”, mi-am spus atunci. „O ajut să se ridice și apoi totul va fi bine.”

Dar lunile s-au transformat în ani. Irina a plecat la București, unde a găsit un job bun la o corporație. Ne suna rar, mereu pe fugă: „Mamă, nu pot vorbi mult, am ședință”, „Mamă, trimite-mi poze cu David”. La început îi simțeam dorul în voce, apoi tot mai puțin. David a crescut cu mine și cu soțul meu, Vasile. I-am fost mamă și tată. L-am dus la grădiniță, i-am făcut temele, i-am ținut mâna la doctor. Când a făcut febră mare prima dată, am stat toată noaptea lângă el cu prosopul ud pe frunte.

Vasile încerca să mă liniștească: — Las-o pe Irina să-și facă viața. Noi suntem aici pentru David. Asta contează.

Dar nu era atât de simplu. În fiecare seară mă uitam la poza Irinei din sufragerie și mă întrebam dacă am făcut bine. Oare îi fur copilul? Oare o ajut sau o condamn la singurătate?

Anii au trecut repede. David a împlinit opt ani și deja semăna leit cu Irina când era mică: ochii verzi, părul castaniu ciufulit dimineața. Într-o zi, când îl duceam la școală, m-a întrebat:

— Bunico, mama de ce nu vine niciodată la serbare?

Mi s-a pus un nod în gât. — Mama muncește mult ca să-ți fie bine. Dar te iubește foarte mult.

Nu știu dacă m-a crezut.

Într-o zi de toamnă târzie, după aproape șapte ani, Irina a apărut pe neașteptate la ușă. Era schimbată: elegantă, sigură pe ea, dar cu ochii obosiți.

— Mamă… trebuie să vorbim.

Am simțit că urmează ceva rău.

— Vreau să-l iau pe David cu mine la București. E timpul să fim din nou împreună.

Am rămas fără cuvinte. David era deja obișnuit aici, avea prieteni, școală… Cum să-l smulg din lumea lui?

— Irina… gândește-te bine. El nu te cunoaște decât din poze și telefoane. Pentru el eu sunt mama…

Irina a izbucnit: — Exact! Mi l-ai luat! Mi-ai furat copilul! Nu ți-am cerut să-l crești ca pe al tău! Eu doar voiam să mă ajuți o perioadă!

Am simțit cum mă prăbușesc. Toți anii aceia în care am renunțat la mine pentru David păreau brusc lipsiți de sens.

— Irina… tu ai ales să pleci! Eu doar am încercat să-l protejez!

— Nu înțelegi! — a țipat ea printre lacrimi — Am muncit ca un câine ca să-i ofer ceva mai bun! Dar acum el nu mă mai vrea…

David a apărut în ușă speriat:

— Ce se întâmplă?

Irina s-a apropiat de el și l-a strâns în brațe cu disperare:

— Mami te iubește… Hai cu mine acasă!

David s-a uitat la mine și apoi la ea:

— Dar aici e casa mea…

Irina a izbucnit în plâns și a fugit din apartament. Am rămas singură cu nepotul meu și cu un gol imens în suflet.

Zilele următoare au fost un coșmar. Irina nu răspundea la telefon. David era confuz și trist. M-am simțit vinovată că poate am greșit undeva, că poate am fost prea posesivă sau prea protectoare.

După o săptămână, Irina s-a întors. Era palidă și abătută.

— Mamă… iartă-mă pentru ce ți-am spus. Nu știu ce e mai bine pentru David… Poate am greșit că am plecat… Poate ai greșit că nu m-ai forțat să mă întorc… Dar nu vreau să-l pierd definitiv.

Am plâns amândouă mult timp în tăcere.

Acum încercăm să reconstruim ceva împreună. Irina vine mai des acasă, încearcă să recupereze timpul pierdut cu David. Eu stau mereu cu inima strânsă că orice pas greșit ne poate despărți din nou.

Mă întreb adesea: oare există iertare adevărată între o mamă și o fiică atunci când viața le-a pus una împotriva celeilalte? Sau rănile astea rămân mereu deschise?