Moștenirea care ne-a sfâșiat familia: Poveste despre bani, iubire și trădare

— Nu pot să cred, Irina! După tot ce a făcut mama pentru tine, tu chiar vrei să vinzi apartamentul fără să ne consulți? Vocea Ancăi, sora mea mai mare, răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi. Eu stăteam la masă, cu actele în față, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu e vorba doar despre mine, Anca! Toți avem nevoie de bani. Știi bine că tata e bolnav, iar eu abia mă descurc cu ratele la bancă. Nu pot să țin apartamentul gol doar din nostalgie.

Afară ploua mărunt peste Bucureștiul cenușiu. În acea zi de martie, după înmormântarea bunicii, am simțit pentru prima dată că familia noastră se destramă. Bunica Ileana fusese liantul nostru. În fiecare duminică ne aduna la masă, ne certa blând când ne certam și ne împăca mereu cu o prăjitură cu mere. Acum, casa ei era goală, iar noi — două surori și un frate, Mihai — nu mai știam cum să vorbim fără să ne rănim.

— Și ce facem cu amintirile? Cu jucăriile noastre din copilărie? Cu tablourile pe care le-a pictat bunica? a întrebat Mihai, privind în gol spre geam.

— Amintirile nu plătesc facturile! am izbucnit eu, simțind cum mă sufoc de furie și vinovăție.

Adevărul era că nu voiam să vând apartamentul. Dar după ce soțul meu, Vlad, a rămas fără serviciu și banca amenința cu executarea silită a garsonierei noastre din Militari, nu mai vedeam altă soluție. Mama era copleșită de grija pentru tata, care făcuse un accident vascular cerebral și avea nevoie de tratamente costisitoare. Anca avea trei copii mici și un soț veșnic plecat în delegații. Mihai abia își găsise un job la o firmă de curierat și locuia cu chirie.

În acea seară, după ce Anca a plecat trântind ușa, Vlad a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Nu te mai consuma, Iri. Fiecare are dreptul la partea lui. Dacă nu vindem acum, poate nu mai luăm niciodată banii ăștia.

— Dar dacă îi pierd pe ei? Dacă nu ne mai vorbim niciodată?

— O să treacă. Banii nu țin loc de familie, dar nici familia nu plătește datoriile.

Cuvintele lui Vlad m-au durut mai tare decât certurile cu frații mei. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casa bunicii, am atins pernele brodate de ea, am deschis dulapul cu hainele ei care încă păstrau mirosul de lavandă. Am găsit o scrisoare veche adresată mie: „Irina dragă, să nu lași niciodată banii să te despartă de cei dragi.”

A doua zi am convocat o ședință de familie. Ne-am adunat toți patru în sufrageria bunicii. Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii roșii de plâns.

— Vreau să vă spun ceva, am început eu cu voce tremurată. Știu că fiecare are nevoie de bani și că apartamentul ăsta e singura noastră șansă să ne punem pe picioare. Dar nu vreau să ne urâm pentru niște hârtii.

Anca a oftat adânc:

— Nici eu nu vreau asta. Dar mi-e frică să nu rămânem străini.

Mihai s-a ridicat brusc:

— Eu renunț la partea mea! Luați voi banii! Eu vreau doar să păstrez tabloul cu dealurile din copilărie.

Mama a izbucnit în plâns:

— Nu vă certați! Bunica voastră n-ar fi vrut asta!

Discuția s-a prelungit ore întregi. Fiecare încerca să găsească o soluție: să închiriem apartamentul și să împărțim chiria; să-l păstrăm ca loc de refugiu pentru oricine are nevoie; să vindem și să împărțim banii egal. Dar nimic nu părea corect pentru toți.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Vlad a început să insiste tot mai mult:

— Irina, dacă nu vinzi acum, pierdem tot! Gândește-te la viitorul nostru!

Anca m-a sunat într-o noapte:

— Nu pot să dorm. Mă simt vinovată că mă gândesc la bani când ar trebui să-mi fie dor de mamaie.

Mihai s-a retras complet din discuții. Nu mai răspundea la telefon și nici la mesaje.

Într-o dimineață am găsit pe Facebook o postare a lui Mihai: „Familia nu se măsoară în metri pătrați sau în euro.” Comentariile curgeau: unii îl susțineau, alții îl acuzau că e naiv.

În cele din urmă am cedat presiunii lui Vlad și am semnat actele de vânzare. Am împărțit banii egal între noi trei și i-am dat mamei partea tatei pentru tratament. Dar liniștea nu s-a întors în familie. Anca a început să mă evite, Mihai nu a venit la Crăciun, iar mama plângea mereu când intra în vorbă despre bunica.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i scriu lui Mihai:

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate n-am făcut ce era mai bine…

Mi-a răspuns simplu:

— Poate niciun ban din lume nu poate repara ce-am pierdut.

Acum stau în garsoniera noastră mică și mă uit la poza bunicii zâmbind blând dintr-o ramă veche. Mă întreb dacă am ales corect sau dacă am lăsat banii să ne fure ceea ce aveam mai scump: legătura dintre noi.

Oare chiar merită banii atâta suferință? Sau ar trebui să găsim altfel de moșteniri pe care să le prețuim?