„Nu sunt doar mama copilului tău” – Povestea unei femei din România despre trădare, rușine și regăsire

— Nu pot să mai stau, Irina. Îmi pare rău.

Cuvintele lui Mihai au căzut ca o secure în liniștea bucătăriei noastre mici, unde aburii de la ceaiul de tei se ridicau leneș spre tavanul scorojit. Eram însărcinată în șapte luni și simțeam cum inima mi se strânge, ca și cum cineva ar fi tras de ea cu ambele mâini. M-am uitat la el, la ochii lui albaștri care altădată mă făceau să râd, dar acum erau reci, goi.

— Cum adică nu mai poți? Acum? Când… când vine copilul?

A evitat privirea mea, jucându-se nervos cu cheile de la mașină.

— Nu e vina ta. Pur și simplu… nu mai pot. Am cunoscut pe altcineva. Nu vreau să te mint. O să am grijă de copil, dar nu pot să rămân.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun, cu mâinile tremurânde pe burtă. În minte îmi răsunau cuvintele mamei: „Bărbații nu sunt de încredere, Irina. Să nu-ți pui toată viața în mâinile lor.” Dar eu am crezut că Mihai e altfel. Am crezut că dragostea noastră va rezista la orice.

A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul prin sat. Vecina de peste drum, tanti Viorica, a venit la poartă cu o privire plină de milă și curiozitate:

— Vai, mamă, ce-ai pățit? L-am văzut pe Mihai plecând cu bagajele… Ce-ai făcut?

Ce-am făcut? M-am întrebat și eu asta zile întregi, în timp ce mama îmi spunea cu voce tăioasă:

— Ți-am zis eu! Ai alergat după el ca o proastă! Acum uite-te la tine! Cine o să te mai ia cu un copil?

Tata nu mi-a vorbit deloc. Se uita la mine ca la o rușine a familiei. Sora mea mai mică, Alina, încerca să mă ajute pe ascuns, aducându-mi mâncare sau vorbindu-mi noaptea când nu puteam dormi.

Dar satul… satul era necruțător. La magazinul mixt, femeile șușoteau când intram. La biserică, preotul a făcut o predică despre „femeia care trebuie să-și cunoască locul”. Parcă toți uitaseră că Mihai era cel care plecase.

Nopțile erau cele mai grele. Stăteam întinsă pe patul vechi din camera copilăriei mele și mă întrebam dacă voi putea vreodată să iert. Pe el? Pe mine? Pe toți cei care mă judecau fără să știe ce simt?

Când a venit momentul nașterii, am fost singură. Mama a venit cu mine la spital, dar nu mi-a spus niciun cuvânt de încurajare. Doar asistenta, doamna Lidia, mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:

— O să fii bine, draga mea. Ești mai puternică decât crezi.

Când l-am ținut prima dată pe Vlad în brațe, am plâns. Nu de fericire, ci de frică. Cum o să-l cresc singură? Cum o să fac față tuturor privirilor piezișe?

Primele luni au fost un coșmar. Vlad plângea nopți întregi, iar eu nu aveam nici bani, nici ajutor. Mama mă certa că nu știu să-l liniștesc, tata ieșea din casă când începea să urle copilul. M-am gândit de multe ori să plec din sat, dar unde? Cu ce bani?

Într-o zi, am primit un mesaj de la Mihai: „Sper că sunteți bine. Pot veni să-l văd pe Vlad?”

Am simțit cum furia îmi urcă în piept ca un val fierbinte.

— Nu ai vrut să fii aici când aveam nevoie! Ce vrei acum?

A venit totuși. A adus jucării scumpe și haine noi pentru Vlad. Mama s-a luminat la față când l-a văzut:

— Poate se răzgândește! Poate vă împăcați!

Dar eu nu mai eram fata naivă care îl aștepta la poartă în fiecare seară. I-am spus clar:

— Vlad are nevoie de un tată prezent, nu doar de bani și cadouri. Dacă vrei să fii parte din viața lui, trebuie să fii aici cu adevărat.

Mihai a dat din cap și a plecat din nou. Nu l-am mai văzut luni întregi.

Încet-încet am început să mă ridic. Am găsit un job la magazinul din sat — tanti Viorica avea nevoie de ajutor și, deși la început mă privea cu suspiciune, după câteva luni a început să mă respecte.

— Ești harnică, Irina! Nu știu cum te descurci singură cu copilul ăsta mic.

Am început să vorbesc cu alte mame singure din sat — Mariana și Cristina — și am descoperit că nu eram singura care trecea prin asta. Ne întâlneam duminica în parc și povesteam despre greutățile noastre.

— Știi ce e cel mai greu? — mi-a spus Cristina într-o zi — Să te uiți în oglindă și să nu te mai vezi doar ca „femeia părăsită”. Să-ți amintești cine ești tu cu adevărat.

Am început să scriu într-un jurnal. Seara, după ce Vlad adormea, îmi notam toate gândurile negre și toate speranțele mici care începeau să răsară.

După un an, am reușit să-mi iau un apartament mic într-un oraș apropiat. Am început cursuri serale de contabilitate și am simțit pentru prima dată că viața mea nu depinde de nimeni altcineva decât de mine.

Mama a venit într-o zi la mine și m-a privit altfel decât până atunci:

— N-am crezut că o să poți singură… Dar uite că ai reușit.

Tata încă nu vorbește prea mult cu mine, dar îl văd cum îl ia pe Vlad în brațe când crede că nu-l văd.

Mihai vine uneori să-l vadă pe Vlad. Relația noastră e rece, dar civilizată. Am învățat să nu mai aștept nimic de la el.

Sunt încă zile când mă simt singură sau copleșită. Dar când îl privesc pe Vlad cum râde sau când mă uit în oglindă și văd o femeie care a supraviețuit tuturor furtunilor, știu că am făcut ceea ce trebuia.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât timp vom mai lăsa rușinea și prejudecățile altora să ne definească? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…