O zi obișnuită la cumpărături care mi-a schimbat viața: Povestea Mariei și a singurătății la bătrânețe

— Doamnă, aveți doar 67 de lei, totalul e 74,50. Mai scoateți ceva, vă rog, vocea casierei răsună tăios, peste zumzetul monoton al supermarketului. Mâinile îmi tremură ușor, încercând să nu las să se vadă rușinea care mă arde pe dinăuntru. În spatele meu, coada se lungește, iar privirile devin tot mai grele, ca niște pietre aruncate peste umerii mei gârboviți de ani și griji.

— Poate să renunț la cafea… sau la biscuiți… încerc să spun, dar vocea mi se frânge. Parcă nu mai sunt eu, ci o umbră a femeii care eram odată, când alergam după copii prin curte și nu-mi păsa de prețul pâinii.

— Haideți, doamnă, că nu avem toată ziua! se aude un bărbat din spate, cu o nerăbdare care mă face să vreau să dispar. Îmi adun repede lucrurile, scot cafeaua și biscuiții, și rămân cu pâinea, laptele și două mere. Mă simt mică, neînsemnată, ca o fetiță certată pe nedrept.

Când ies din magazin, aerul rece de martie mă izbește în față. Mă opresc pe o bancă, încercând să-mi adun gândurile. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Nu aici, nu acum. Îmi amintesc de vremurile când mergeam la piață cu soțul meu, Ilie, și râdeam de fiecare dată când uitam lista acasă. Acum, Ilie nu mai e de șase ani, copiii sunt plecați în străinătate, iar eu… eu am rămas cu amintirile și cu un portofel tot mai gol.

Telefonul sună. E Lidia, vecina de la trei, cu care trebuia să beau o cafea după cumpărături. Îi răspund cu o voce stinsă:

— Maria, ce faci? Ai terminat?

— Da, Lidia, vin acum… dar nu mai am cafea, am lăsat-o la casă. N-am avut destui bani.

— Lasă, dragă, am eu. Hai sus, că te aștept!

În lift, mă privesc în oglindă. Ridurile mi s-au adâncit, ochii mi-s obosiți. Îmi vine să mă întreb: când am îmbătrânit așa de tare? Când am ajuns să mă tem de fiecare leu cheltuit?

La Lidia acasă miroase a cozonac și a grijă. Ne așezăm la masă, iar ea îmi toarnă cafea fără să spună nimic. Știe. Știe cum e să numeri banii de la pensie la pensie, să-ți fie dor de copii și să nu ai cui să-i spui. Știe cum e să te simți invizibilă, să nu te mai bage nimeni în seamă, decât atunci când încurci coada la supermarket.

— Maria, tu ai vorbit cu băiatul tău săptămâna asta?

— Nu… mi-a scris un mesaj, dar era ocupat. Are mult de muncă în Germania. Și fata… tot așa, cu copiii, cu serviciul…

— Și eu la fel, oftează Lidia. Parcă nu mai suntem mame, suntem doar niște voci la telefon, când și când.

Tăcerea dintre noi e grea, dar și caldă. Ne ținem una pe alta la suprafață, ca două frunze pe apă. Îmi povestește de nepoata ei, de durerile de spate, de vecinul de la patru care iar a făcut scandal. Râdem puțin, plângem puțin. Ne agățăm de amintiri ca de niște colace de salvare.

Seara, când mă întorc în apartamentul meu mic, mă lovește din nou liniștea. Mă așez pe canapea și privesc poza de familie de pe perete. Zâmbim toți, eu, Ilie, copiii mici. Atunci nu știam ce înseamnă singurătatea. Acum, fiecare zi e o luptă cu tăcerea și cu lipsurile.

În acea noapte nu pot dormi. Mă gândesc la bătrânii pe care îi văd zilnic la coadă la farmacie sau la magazin, cu ochii plecați și mâinile tremurânde. Câți dintre ei or fi ca mine? Câți or fi rămas doar cu amintirile și cu frica de a nu fi o povară?

A doua zi, la biserică, îl văd pe domnul Petrescu, vecinul de la doi. Stă singur, cu bastonul sprijinit de bancă. Mă apropii de el și îi spun:

— Bună dimineața, domnule Petrescu. Ce mai faceți?

Se uită la mine surprins, apoi zâmbește timid:

— Bine, doamnă Maria… mă țin pe picioare, cât pot.

Îi propun să bem o cafea împreună după slujbă. Acceptă cu bucurie. În drum spre casă, vorbim despre vremurile de demult, despre copii, despre viață. Îmi dau seama că nu sunt singură în singurătatea mea. Suntem mulți, dar fiecare tace, de rușine sau de teamă.

În zilele următoare, încep să vorbesc mai mult cu vecinii. Îi invit la mine la ceai, mergem împreună la piață. Încercăm să ne ajutăm cum putem: un borcan de zacuscă, o pâine caldă, o vorbă bună. Nu e mult, dar e ceva. Învăț să cer ajutor fără să-mi fie rușine. Învăț să ascult și să fiu acolo pentru ceilalți.

Totuși, nu pot să nu mă întreb: de ce trebuie să ajungem la marginea puterilor ca să ne vedem unii pe alții? De ce ne e atât de greu să întindem o mână, să spunem un cuvânt bun? Poate că nu banii lipsesc cel mai tare, ci privirea aceea care spune: „Te văd. Contezi.”

Mă uit pe fereastră la blocurile cenușii și mă gândesc: Oare câți dintre noi trăim așa, în tăcere? Oare cât de greu e să fii bătrân în România? Și dacă nu ne ajutăm noi între noi, cine o va face?