Oaspete în propria mea viață: Povestea unei iubiri care m-a transformat

— Irina, nu uita că aici e casa mamei mele. Tu ești doar oaspete, spuse Matei, cu vocea aceea rece care mă făcea să mă simt mică, invizibilă. Eram în bucătăria apartamentului din Drumul Taberei, cu mâinile înmuiate în apă și inima strânsă ca un pumn. În spatele meu, soacra mea, doamna Viorica, își sorbea cafeaua și mă privea peste ochelari, ca și cum aștepta să văd dacă am să scap vreo farfurie.

Nu era prima dată când auzeam cuvinte ca acestea. De când ne-am mutat împreună, Matei părea să uite că suntem doi adulți care ar trebui să-și construiască o viață. El avea mereu camera lui la părinți, unde era tratat ca un prinț. Eu? Eu eram fata de la țară care a venit la București cu vise mari și valiza plină de speranțe.

— Irina, ai spălat bine vasele? Să nu rămână urme de grăsime, că nu-mi place să găsesc mizerie dimineața, spuse doamna Viorica fără să mă privească direct.

— Da, sigur, răspund eu încet, încercând să-mi ascund tremurul din voce.

Matei se uita la mine ca la o străină. Parcă nu mai era băiatul acela cald care mă ținea de mână pe malul Dâmboviței și îmi promitea că vom avea o casă doar a noastră. Acum era rece, distant, mereu preocupat de ce va zice mama lui.

În fiecare seară, când veneam obosită de la serviciu, găseam masa pusă pentru trei. Doamna Viorica gătea doar ce-i plăcea lui Matei: ciorbă de burtă, sarmale, friptură. Eu eram vegetariană, dar nimeni nu părea să observe sau să-i pese. Când încercam să gătesc ceva pentru mine, primeam priviri tăioase și comentarii răutăcioase.

— Ce-i asta? Mâncare de iepuri? întreba Matei râzând, iar mama lui îi ținea isonul.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine are dreptul să folosească baia prima dimineața, am izbucnit:

— Matei, nu mai pot! Simt că nu sunt acasă aici! Simt că nu contez!

El m-a privit lung, apoi a ridicat din umeri:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca. Eu nu am de gând să-mi supăr mama pentru mofturile tale.

Atunci am simțit cum se rupe ceva în mine. Am început să mă întreb cine sunt eu fără el. Unde mi-au dispărut visele? Unde e fata aceea curajoasă care a venit singură la București?

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Mă plimbam ore întregi prin parcurile orașului sau stăteam la povești cu colega mea de birou, Anca. Ea era singura care mă asculta fără să mă judece.

— Irina, tu meriți mai mult. Nu ești servitoarea nimănui! mi-a spus ea într-o zi.

Dar era greu să plec. Îmi era rușine de părinții mei din satul natal. Ei credeau că am reușit la oraș, că trăiesc o poveste frumoasă. Nu voiam să-i dezamăgesc.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, am găsit curajul să-i spun lui Matei ce simt:

— Vreau să plec. Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi doar oaspete în viața mea.

El a ridicat din sprâncene:

— Faci ce vrei. Oricum mama zicea că nu te-ai potrivit niciodată cu noi.

Am strâns câteva haine într-o geantă veche și am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi. Pe scări mi-am dat seama că nu aveam unde să merg. Am sunat-o pe Anca și ea m-a primit cu brațele deschise.

Primele nopți au fost grele. Plângeam în pernă și mă întrebam dacă am făcut bine. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit o garsonieră mică lângă Piața Sudului și am început să-mi reconstruiesc viața.

Părinții mei au aflat într-un final adevărul. Tata a tăcut mult timp la telefon, apoi a spus:

— Bine ai făcut, fată dragă. Mai bine singură decât umilită.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte acceptă să fie doar musafiri în propria lor viață? Oare cât curaj ne trebuie să spunem „Ajunge!” și să ne recâștigăm demnitatea?

Poate că povestea mea nu are un final fericit clasic, dar are un nou început. Și poate că asta contează cel mai mult.

Oare câți dintre noi avem curajul să alegem libertatea în locul confortului mincinos? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?