Oglinda spartă: Lupta mea cu standardele de frumusețe

— Miruna, iar ai ieșit din casă fără să te machiezi? Vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi leg șireturile, cu ochii pe ceas.

— Mamă, e doar o cafea cu Oana, nu merg la nuntă, am răspuns, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu contează! O fată trebuie să arate mereu îngrijită. Nu vrei să creadă lumea că nu-ți pasă de tine!

Mi-am mușcat buza. Aveam 27 de ani și încă simțeam că trebuie să dau socoteală pentru fiecare rimel ratat sau coș apărut peste noapte. În liceu, mi se părea normal — toate fetele făceau concurs de cine are genele mai lungi sau sprâncenele mai arcuite. Dar acum? Parcă nu mai aveam aer.

Am ieșit pe ușă fără să-i răspund. Pe drum, am trecut pe lângă vitrinele magazinelor pline cu manechine perfecte, cu pielea netedă și trupuri subțiri ca niște bețe de chibrit. M-am privit în reflexia geamului: părul meu castaniu, prins într-un coc dezordonat, obrajii roșii de frig, cearcănele adânci după o noapte nedormită. Nu eram urâtă, dar nici nu semănam cu fetele din reclame.

La cafenea, Oana m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. Ea era opusul meu: mereu aranjată, mereu la curent cu ultimele trenduri. Dar azi părea obosită.

— Ce-ai pățit? am întrebat-o.

— Nimic… doar că m-am săturat să mă simt mereu insuficientă. Am stat două ore azi dimineață să-mi fac părul și tot nu-mi place cum arăt.

Am oftat. Era aceeași poveste peste tot. La birou, colegele vorbeau doar despre diete, creme minune și operații estetice. Pe Instagram, fiecare poză era filtrată până la nerecunoaștere.

Într-o seară, după o ceartă cu mama — „Nu te mai angajează nimeni dacă nu arăți bine!” — am izbucnit. Am scris o postare lungă pe Facebook despre cât de obositor e să trăiești mereu sub presiunea standardelor de frumusețe. Despre cum ne pierdem identitatea încercând să fim altcineva. Despre cum ne urâm propriul corp pentru că nu corespunde unor imagini fabricate.

Postarea a explodat. Zeci de femei mi-au scris în privat: „Parcă ai scris despre mine.” „Și eu mă simt la fel.” „Mi-e rușine să ies din casă fără fond de ten.” Dar au fost și comentarii răutăcioase:

— Dacă nu-ți place cum arăți, fă ceva!
— Ești doar geloasă pe cele care arată bine.
— Femeile trebuie să fie frumoase, altfel cine se uită la ele?

Mama a aflat rapid. A venit la mine în cameră cu ochii plini de lacrimi și furie:

— Cum poți să spui așa ceva public? Ce o să creadă lumea despre tine? Despre noi?

— Să creadă ce vor! Nu mai pot trăi așa! am țipat pentru prima dată la ea.

A urmat o tăcere grea între noi zile întregi. Tata încerca să facă glume, dar atmosfera era irespirabilă. Sora mea mai mică, Ilinca, m-a luat deoparte într-o seară:

— Știi… și eu mă simt urâtă uneori. Colegele râd de mine că am nasul mare. Dar când te-am văzut că ai curaj să spui ce simți… parcă mi-a fost mai ușor.

Am plâns amândouă în brațe una alteia. Pentru prima dată, am simțit că nu sunt singură.

La birou, șefa m-a chemat la o discuție:

— Miruna, am văzut postarea ta. Ești sigură că vrei să te expui așa? Clienții noștri sunt sensibili la imagine…

Am ridicat din umeri:

— Poate e timpul să fim sensibili și la oameni, nu doar la imagine.

A doua zi, două colege au venit la mine:

— Mulțumim că ai avut curajul să vorbești. Și noi ne-am săturat să purtăm mască zi de zi.

Nu a fost ușor. Am pierdut prieteni care nu au înțeles mesajul meu. Mama încă oftează când mă vede fără machiaj sau cu haine largi. Dar ceva s-a schimbat: nu mă mai urăsc dimineața când mă uit în oglindă. Am început să văd dincolo de cearcăne sau kilograme în plus — să văd omul care sunt.

Într-o duminică, am ieșit cu Ilinca la plimbare prin parc. Ne-am așezat pe o bancă și am privit oamenii trecând: femei tinere și bătrâne, unele elegante, altele simple, toate purtând povara unor așteptări nespuse.

— Crezi că o să vină ziua când o să putem fi noi însene fără frică? m-a întrebat Ilinca.

Am zâmbit trist:

— Nu știu… Dar dacă nu încercăm noi primele, cine s-o facă?

Poate că lupta mea nu va schimba lumea peste noapte. Dar dacă măcar o fată va avea curajul să se iubească așa cum e, atunci tot zbuciumul meu n-a fost în zadar.

Mă întreb: câte dintre noi trăim vieți întregi încercând să fim altcineva? Câte dintre noi avem curajul să ne privim cu adevărat în oglindă și să spunem: „Asta sunt eu — și e suficient”? Voi ce vedeți când vă priviți dimineața?