Portofelul lui Mihai și colivia mea: Lupta pentru libertate într-o căsnicie înghețată

— Irina, iar ai cheltuit bani pe prostii? Vocea lui Mihai răsună ca un ciocan în bucătăria rece, unde aburul cafelei se ridică timid între noi. Mă uit la el, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, încercând să-mi adun curajul. Nu e prima oară când discutăm despre bani, dar de data asta simt că nu mai pot să tac.

— Nu sunt prostii, Mihai. Erau niște cărți pentru Ana și niște fructe pentru prânz. Nu cred că e prea mult…

— Nu crezi? Tu nu gândești niciodată! Numai eu știu cât muncesc să aduc bani în casă, iar tu îi arunci pe fereastră! Ai impresia că banii cresc în copaci?

Mă simt mică, aproape invizibilă. Îmi vine să plâng, dar nu-i dau satisfacția. Ana, fetița noastră de zece ani, se preface că nu aude, ascunsă după ușa camerei ei. Știu că o doare fiecare ceartă dintre noi, dar nu mai am putere să-i explic nimic.

Așa arată viața mea de doisprezece ani. O căsnicie care a început cu promisiuni și râsete, cu planuri de viitor și vise împărțite la doi. Dar încet-încet, totul s-a transformat într-o colivie invizibilă, construită din reproșuri, tăceri și portofelul lui Mihai, mereu încuiat și mereu în centrul discuțiilor noastre.

Când l-am cunoscut pe Mihai, eram studentă la Litere. El era deja angajat la o firmă de construcții, plin de planuri și ambiții. M-a cucerit cu siguranța lui, cu felul în care părea să știe ce vrea de la viață. M-am lăsat purtată de valul iubirii și am renunțat la master ca să ne putem muta împreună. La început nu mi-a părut rău. Îmi plăcea să am grijă de casă, să gătesc pentru el, să-l aștept seara cu masa pusă. Dar după ce s-a născut Ana, totul s-a schimbat.

Mihai a început să controleze fiecare leu cheltuit. Îmi dădea bani doar pentru strictul necesar și mă întreba mereu ce am făcut cu ei. Dacă îmi cumpăram o carte sau o bluză nouă, urma o ceartă lungă și rece. Am încercat să mă angajez part-time la o librărie din oraș, dar Mihai a spus că nu are rost: „Cine are grijă de copil? Eu aduc destui bani!”

Anii au trecut și m-am trezit izolată. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una – „Nu mai ai timp de noi”, îmi spuneau la început, apoi au încetat să mă mai sune. Mama m-a întrebat într-o zi dacă sunt fericită. Am râs amar: „Fericirea e pentru filmele americane, mamă.”

Într-o seară de toamnă târzie, după o altă ceartă despre bani, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai și am privit luminile orașului. M-am întrebat când am încetat să mai fiu eu însămi. Unde e fata care visa să scrie romane? Unde e femeia care râdea cu poftă la glumele prietenelor? Acum eram doar „soția lui Mihai”, „mama Anei”, un nume pe lista de cumpărături.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând. O colegă îi spusese că mama ei lucrează la bancă și îi cumpără haine frumoase. „De ce tu nu lucrezi, mami? De ce nu avem și noi bani ca ceilalți?” M-a durut întrebarea ei mai mult decât toate reproșurile lui Mihai la un loc.

Am început să caut joburi online pe ascuns. Noaptea târziu, când Mihai dormea, trimiteam CV-uri la edituri și librării. Într-o zi am primit un răspuns: „Vrem să vă cunoaștem pentru un post part-time.” Am simțit cum mi se aprinde o scânteie în suflet.

Când i-am spus lui Mihai, a râs disprețuitor:

— Ce rost are? Oricum nu câștigi mare lucru! Mai bine ai avea grijă să nu cheltui banii mei aiurea.

— Nu sunt banii tăi! Sunt ai familiei noastre! am izbucnit pentru prima dată după ani de tăcere.

A urmat o ceartă cumplită. Mihai a trântit ușa și a plecat la bar cu prietenii lui. Am rămas singură cu Ana, care m-a îmbrățișat strâns:

— Nu plânge, mami…

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Nu doar pentru mine, ci și pentru ea. A doua zi m-am dus la interviu și am primit jobul. Când i-am spus lui Mihai că încep peste o săptămână, a tăcut mânios două zile la rând.

Primele salarii au fost mici, dar pentru mine au însemnat totul. Mi-am cumpărat o carte nouă fără să cer voie nimănui. Am ieșit cu Ana la cofetărie și i-am luat cea mai mare prăjitură din vitrină.

Mihai a devenit tot mai rece. Îmi vorbea doar despre facturi și cheltuieli. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Dar Ana rămâne cu mine!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-era frică să plec – unde să mă duc? Cu ce bani? Dar mi-era și mai frică să rămân o umbră toată viața.

Am început să pun bani deoparte pe ascuns. Puțin câte puțin, din fiecare salariu. Mama mi-a spus că pot veni oricând la ea dacă am nevoie.

Într-o noapte albă, m-am uitat la Ana dormind liniștită lângă mine și mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată să fiu prizonieră în propria viață.

Nu știu încă dacă voi avea curajul să plec sau dacă voi găsi puterea să-l fac pe Mihai să înțeleagă cât rău ne face tuturor. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc în teroarea portofelului lui și în colivia pe care mi-a construit-o din frică și control.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?