Rugăciunea din miezul nopții: Cum am găsit puterea să-mi țin familia unită când viața soției mele atârna de un fir de păr

— Nu mă lăsa, te rog! Nu acum, nu așa…
Vocea mea răsună stins în salonul rece de la Urgențe, în timp ce Irina, soția mea, abia mai respiră. E trecut de miezul nopții, iar afară ninge ca-n basmele copilăriei, dar aici, în spitalul din Pitești, timpul s-a oprit. Mă uit la chipul ei palid, la ochii închiși și la perfuziile care îi străbat brațul. Îmi tremură mâinile și simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Domnule Popescu, trebuie să semnați aici. Operația e singura șansă, dar riscurile sunt mari, îmi spune doctorul Marinescu, cu o voce gravă.

Semnez fără să clipesc. Ce altceva pot face? Copiii noștri, Ana și Vlad, dorm acasă la mama mea, habar n-au că viața lor s-ar putea schimba pentru totdeauna în noaptea asta. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Trebuie să fiu tare. Pentru ei. Pentru Irina.

Mă așez pe banca din hol și-mi îngrop fața în palme. Îmi amintesc ultima ceartă cu Irina, doar cu două zile în urmă. Ne-am certat pentru bani — iar facturile ne sufocau. Ea voia să vândă mașina ca să plătim ratele la bancă, eu nu puteam accepta gândul că renunțăm la singurul nostru confort. Am ridicat tonul, ea a plâns. Acum mi-aș da orice să mai aud vocea ei, chiar și certându-mă.

Telefonul vibrează. E mama:

— Ce faci, Mihai? Cum e Irina?

— Nu știu… E în operație. Roagă-te pentru ea, mamă!

— Mă rog, Mihai. Și tu roagă-te! Dumnezeu nu ne lasă.

Închid și mă uit la icoana mică de pe peretele holului. N-am mai vorbit cu Dumnezeu de ani buni. De când tata a murit subit și am simțit că cerul s-a închis peste mine. Dar acum… acum nu mai am nimic de pierdut.

— Doamne, dacă mă auzi… Nu știu dacă merit să-ți cer ceva, dar te rog: salveaz-o pe Irina! Ia-mi mie tot ce vrei, dar las-o pe ea lângă copii!

Lacrimile îmi curg fără rușine. Un bărbat în halat albastru se așază lângă mine.

— E greu, știu… Și eu am trecut prin asta cu soția mea anul trecut. Să ai credință! Să nu te lași doborât.

Îi mulțumesc din priviri. În jurul meu, oameni necunoscuți se roagă fiecare pentru cineva drag. Încep să simt că nu sunt singur.

Orele trec greu. La 4 dimineața apare doctorul Marinescu:

— Operația a reușit. E stabilă acum, dar următoarele 24 de ore sunt critice.

Simt cum mi se taie picioarele de ușurare. Îi mulțumesc doctorului și fug la capela spitalului. Aprind o lumânare și mă rog din nou — de data asta cu recunoștință.

Dimineața vine cu vești bune: Irina deschide ochii și mă caută cu privirea.

— Mihai… ai fost aici?

— N-am plecat niciun minut, iubita mea.

Îi strâng mâna și simt cum între noi se rupe ceva vechi și se leagă ceva nou — o promisiune tăcută că nu vom mai lăsa nimic să ne despartă.

Când ajung acasă să-i văd pe Ana și Vlad, îi găsesc dormind îmbrățișați. Mă uit la ei și mă întreb cum ar fi fost viața lor fără mamă… Mă cutremur și îi sărut pe frunte.

În zilele următoare, familia se strânge în jurul nostru ca un scut: mama gătește ciorbă caldă, sora Irinei vine cu haine curate la spital, vecinii ne aduc fructe și vorbe bune. Chiar și tata-socru, cu care nu m-am înțeles niciodată prea bine, mă bate pe umăr:

— Ai fost tare, Mihai. Să nu uiți niciodată cât valorează o familie!

Într-o seară, când Irina e deja acasă și copiii dorm, ne ținem de mână pe canapea.

— Crezi că Dumnezeu ne-a ascultat?

— Cred că da… Dar cred că ne-a dat și nouă puterea să trecem peste toate astea împreună.

Ne uităm unul la altul și știm că nimic nu va mai fi ca înainte — dar poate că e mai bine așa.

Acum mă întreb: câți dintre noi trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să ne dăm seama ce contează cu adevărat? Oare cât de des uităm să ne rugăm sau să mulțumim pentru ceea ce avem? Poate povestea mea îi va face pe alții să-și strângă familia mai aproape înainte să fie prea târziu.