Sub patul motelului: Povestea Anei și a camerei ascunse

— Ana, ai văzut ce e sub pat? vocea Sorinei tremura, iar ochii ei mari, căprui, erau fixați pe podeaua rece a camerei de motel. Ploua cu găleata afară, iar lumina slabă a lămpii făcea umbrele să danseze pe pereți. Eram obosite după drumul lung de la București spre satul bunicii mele, dar ceva în tonul Sorinei m-a făcut să mă ridic brusc din pat.

M-am aplecat și am văzut o scândură ușor ridicată. Am tras-o cu grijă, iar sub ea se căsca o gaură neagră, ca o gură de lup. Un miros greu, de mucegai și vechi, m-a izbit în față. Am aprins lanterna telefonului și am privit în jos. Era o scară îngustă care cobora într-o cameră mică, ascunsă sub podea.

— Nu coborâm acolo, Ana! E periculos! Sorina își strângea brațele în jurul trupului, tremurând.

Dar curiozitatea era mai puternică decât frica. Am coborât încet, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Sorina m-a urmat, bombănind încet. Camera era mică, cu pereți de beton crăpați și un singur bec prăfuit atârnat de tavan. Pe jos era un covor vechi, plin de pete întunecate. Într-un colț am găsit o cutie metalică ruginită.

Am deschis-o cu mâinile tremurânde. Înăuntru erau scrisori vechi, fotografii alb-negru și o brățară de argint cu inițialele „E.M.”. Am recunoscut imediat scrisul bunicii mele, Elena Mihalache. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ana, ce-i asta? De ce ar ascunde bunica ta așa ceva? Sorina mă privea speriată.

Am început să citesc una dintre scrisori. Era adresată unei femei pe nume Maria și vorbea despre „copilul pierdut” și despre „rușinea care nu trebuie să iasă la iveală niciodată”. Mâinile îmi tremurau tot mai tare.

— Trebuie să ieșim de aici! am spus aproape șoptit.

Ne-am întors în cameră și am încuiat ușa. Afară ploaia nu se mai oprea, iar vântul bătea cu putere în geamuri. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Dimineața am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să-mi spui adevărul despre bunica! am izbucnit imediat ce a răspuns.

A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului.

— Ana… nu e momentul…

— Am găsit camera de sub pat! Am găsit scrisorile! Nu mă mai minți!

Mama a oftat adânc și mi-a povestit totul: bunica avusese un copil înainte să-l cunoască pe bunicul. Un copil pe care îl dăduse spre adopție din cauza presiunilor familiei și a rușinii vremurilor de atunci. Nimeni nu trebuia să afle vreodată.

M-am simțit trădată și furioasă. Cum putea bunica să ascundă așa ceva? Cum putea mama să tacă?

Câteva zile mai târziu am mers la bunica. Era slabă, cu părul alb strâns într-un coc mic. M-a privit lung când i-am arătat brățara.

— De ce ai făcut asta? am întrebat printre lacrimi.

— Pentru că nu aveam de ales, Ana… Era altă lume atunci. Dacă aflai cineva… ne-ar fi distrus pe toți.

Am plâns împreună mult timp. Am simțit pentru prima dată cât de grele pot fi secretele unei familii și cât de mult pot răni chiar și după zeci de ani.

Sorina m-a susținut tot timpul. A fost lângă mine când am decis să caut fratele pierdut al bunicii. Am găsit indicii prin scrisori și după luni de căutări am reușit să-l găsesc: se numea Victor și locuia la Iași. Când ne-am întâlnit prima dată, am simțit că o parte din mine s-a vindecat.

Familia mea s-a schimbat după acea vară. Mama a început să vorbească mai deschis despre trecut, iar eu am învățat că uneori adevărul doare, dar eliberează.

Mă întreb adesea: câte familii mai ascund astfel de secrete? Și dacă le-am afla pe toate, oare am fi mai liberi sau doar mai răniți?