Suni doar când ai nevoie de o bonă: Povestea mea, Ariana, și fiul meu, Dănuț

— Ariana, nu pot să vin azi. Am o ședință importantă la birou. Poți să stai tu cu Zoe până la opt?
Vocea fiului meu, Dănuț, răsună în telefon cu o răceală pe care nu o recunosc. Mă uit la ceas: e deja patru după-amiaza. Îmi simt inima strânsă, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă.
— Sigur, Dănuț, vin imediat, îi răspund, încercând să-mi ascund dezamăgirea.
Nu mă mai întreabă nimic. Nu mă întreabă dacă sunt bine, dacă am planuri, dacă am chef. De când a divorțat de Irina, mama lui Zoe, parcă nu mai exist pentru el decât ca o extensie a serviciilor de bonă.

În drum spre apartamentul lui, mă gândesc la vremurile când Dănuț era mic și mă striga „mami” cu ochii plini de lumină. Acum, între noi e un zid rece, construit din reproșuri nespuse și tăceri apăsătoare.

Ajung și Zoe mă întâmpină cu un zâmbet larg.
— Bunico, ai adus prăjiturile alea cu mere?
Îi zâmbesc și îi întind pachetul. Mă așez pe canapea, iar ea se cuibărește lângă mine.
— Tata e trist, șoptește ea.
Îmi trec mâna prin părul ei blond.
— Știu, puiule. Și eu sunt tristă uneori.

Când Dănuț se întoarce, nici nu mă privește în ochi.
— Mulțumesc, mamă. Poți să vii și mâine?
Îmi mușc buza.
— Dănuț, aș vrea să vorbim puțin.
Se oprește în prag, cu mâna pe clanță.
— Nu acum, mamă. Sunt obosit.

După ce plec, merg pe jos spre casă, deși e frig și plouă. Îmi amintesc de ziua când mi-a spus că divorțează. Eram la masa din bucătărie, iar el avea ochii roșii.
— Nu mai pot, mamă. Nu mai suntem fericiți.
— Dar Zoe?
— O să aibă nevoie de tine.
Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu pentru că nu înțelegeam, ci pentru că știam că voi fi prinsă la mijloc, între nevoile lui și suferința nepoatei mele.

Irina nu mi-a mai vorbit de atunci. M-a acuzat că țin partea fiului meu. Dar ce putea face o mamă? Să-și abandoneze copilul?

În fiecare zi, primesc mesaje de la Dănuț doar când are nevoie de mine. Niciodată nu mă sună să mă întrebe cum mă simt. Prietenele mele, Mariana și Lenuța, mă întreabă la cafea:
— Ariana, nu-i spui nimic?
— Ce să-i spun? Că mă doare? Că mă simt folosită?
— Da! Să știe!
Dar nu pot. Mi-e teamă că dacă îi spun, se va îndepărta și mai mult.

Într-o seară, Zoe mă întreabă:
— Bunico, de ce nu vine tata la serbarea mea?
Îmi simt ochii umezi.
— Are mult de lucru, iubita mea.
— Dar tu vii?
— Mereu voi fi acolo pentru tine.

La serbare, stau în spate, printre ceilalți bunici. O văd pe Zoe cum mă caută cu privirea și îmi face cu mâna. Mă simt mândră și tristă în același timp. După spectacol, Irina mă privește rece.
— Dacă nu erați voi, poate Dănuț ar fi încercat mai mult.
— Irina, nu e vina mea…
— Ba da, Ariana. Întotdeauna ai fost de partea lui.

Mă întorc acasă cu sufletul greu. Îmi doresc să pot da timpul înapoi, să repar ceva, orice. Dar nu pot.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Dănuț: „Poți să iei tu pe Zoe de la școală? Am o întâlnire.”
Îi răspund: „Dănuț, aș vrea să vorbim. Simt că nu mai suntem o familie.”
Nu primesc niciun răspuns.

Seara, mă sună Mariana:
— Ariana, nu poți trăi așa. Spune-i ce simți!
— Dacă îl pierd de tot?
— Poate așa îl recâștigi.

A doua zi, când îl văd, îmi fac curaj.
— Dănuț, te rog, ascultă-mă două minute.
Se uită la mine, obosit.
— Mamă, nu am timp acum.
— Atunci când? Eu nu mai sunt decât bona voastră?
Se încruntă.
— Nu e așa…
— Ba da, Dănuț. Mă suni doar când ai nevoie de mine. Nu mă mai întrebi niciodată dacă sunt bine, dacă mi-e dor de tine.
Tace.
— Mamă, nu știu ce să-ți spun. Mă simt pierdut.
— Și eu mă simt pierdută fără tine.

Pentru prima dată după mult timp, mă ia în brațe. Plâng amândoi.

Viața merge mai departe. Nu s-a schimbat totul peste noapte, dar acum, uneori, Dănuț mă sună doar să mă întrebe ce mai fac. Iar eu, de fiecare dată când Zoe mă strigă „bunico”, simt că poate, într-o zi, vom fi din nou o familie adevărată.

Oare câți dintre noi trăim cu această tăcere între generații? Câți părinți devin doar „bona” propriilor nepoți? Poate că, dacă am avea curaj să spunem ce simțim, am reuși să ne regăsim cu adevărat.