Umbra Dorului: Povestea Mariei și a Copiilor Ei

— Scuză-mă, Maria. Mă așteptam la altcineva… Te rog să nu te superi.

Am spus-o fără să vreau, cu vocea tremurândă, în timp ce deschideam ușa apartamentului meu de la etajul trei. Era o seară ploioasă de aprilie, iar picăturile băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare. Maria, vecina mea de peste drum, stătea în prag cu o pungă de covrigi calzi și un zâmbet timid. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și am încercat să-mi ascund dezamăgirea.

— Nu-i nimic, Linda, știu că aștepți vești de la copii. Am adus niște covrigi, poate bem un ceai împreună?

Am dat din cap, încercând să par veselă. Dar în sufletul meu era furtună. De fiecare dată când cineva sună la ușă, inima mi-o ia la galop. Poate e Ana, fata mea cea mare, venită pe nepusă masă de la Cluj. Poate e Vlad, băiatul cel mijlociu, care lucrează la Timișoara și promite mereu că vine „când are timp”. Sau poate e Radu, mezinul meu, care s-a mutat la București și nu mai răspunde la telefon de două săptămâni.

Maria a intrat și s-a așezat la masa din bucătărie. A scos covrigii și i-a pus pe o farfurie. Am turnat ceaiul și am încercat să mă adun.

— Știi, Linda, eu n-am avut copii. Dar te-am admirat mereu pentru cum i-ai crescut singură. E greu să fii mamă singură în România…

Am zâmbit amar. Da, am fost mamă singură. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Ana avea doar șapte ani. A plecat „să-și găsească fericirea” cu o altă femeie din oraș. N-am mai auzit de el de atunci. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartier, am făcut naveta cu autobuzul 34 ani la rând, am strâns fiecare leu pentru rechizite și haine. N-am avut concedii la mare sau la munte, dar copiii mei n-au dus lipsă de dragoste.

— Îți amintești când veneau toți trei acasă de Crăciun? — a întrebat Maria, încercând să mă înveselească.

— Da… — am oftat eu. — Erau zilele mele preferate. Acum… nici nu mai știu dacă mai țin minte mirosul cozonacului.

Telefonul a vibrat pe masă. Am tresărit ca arsă. Un mesaj! Dar nu era niciunul dintre copiii mei. Era o ofertă de la farmacie.

Maria m-a privit cu milă și a schimbat subiectul. Dar eu nu mai puteam să mă prefac că totul e bine. În fiecare zi mă întreb: unde am greșit? De ce nu mai vin copiii acasă? Oare i-am sufocat cu grija mea? Sau poate i-am împins prea tare să-și facă un rost departe?

Într-o zi, acum un an, Ana mi-a spus la telefon:

— Mamă, nu mai insista să vinem toți acasă! Avem viețile noastre acum…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum să nu insist? Ei sunt tot ce am!

Vlad e mereu ocupat cu serviciul lui la IT și cu iubita lui, Oana. Îmi trimite bani de Paște și Crăciun, dar nu vine niciodată. Radu… el e cel mai distant. De când s-a mutat la București și a început să lucreze la o firmă mare, parcă nu mai are timp nici să respire. Ultima dată când a venit acasă a fost acum doi ani, la înmormântarea unei mătuși.

Sunt zile când mă uit pe geam ore întregi, urmărind fiecare mașină care oprește în fața blocului. Poate e taxiul Anei… Poate Vlad s-a hotărât să-mi facă o surpriză… Dar nu e niciodată nimeni pentru mine.

Maria încearcă să mă ajute cum poate. Mergem împreună la piață sau la biserică duminica dimineața. Dar când mă întorc acasă și găsesc apartamentul gol, liniștea mă apasă ca o povară.

Într-o seară, am primit un telefon neașteptat de la Ana.

— Mamă… am nevoie de certificatul meu de naștere pentru niște acte. Poți să mi-l trimiți prin poștă?

Am simțit un nod în gât.

— Sigur, draga mea… Dar nu vrei să vii tu să-l iei? Fac sarmale…

— Nu pot acum… poate altădată…

Am trimis certificatul a doua zi și am plâns toată noaptea.

De Paște am pregătit masa ca în fiecare an: ouă roșii, drob, friptură și cozonac. Am pus trei farfurii în plus pe masă și am lăsat ușa deschisă până târziu în noapte. N-a venit nimeni.

Maria m-a găsit dimineața următoare stând pe scaun cu capul pe masă.

— Linda… trebuie să ai grijă de tine! Copiii tăi te iubesc în felul lor…

— Dar eu îi iubesc aici! — am bătut cu mâna în piept — Nu la telefon sau pe Facebook!

Într-o zi m-am hotărât să le scriu o scrisoare fiecăruia. Le-am spus cât îmi lipsesc și cât mi-aș dori să-i văd măcar o dată pe an împreună acasă. Am pus scrisorile la poștă cu inima strânsă.

Au trecut luni fără răspuns. Într-o seară târzie de toamnă, cineva a bătut la ușă. M-am ridicat cu greu din fotoliu și am deschis tremurând.

Era Maria.

— Linda… hai la mine să bem un ceai cald.

Am mers cu ea fără să spun nimic. În sufletul meu era doar dor și o întrebare care mă macină mereu: oare copiii mei își vor aminti vreodată cât i-am iubit? Sau dragostea unei mame devine invizibilă atunci când distanța crește?

Poate că nu sunt singura mamă care trăiește cu dorul copiilor plecați. Dar oare câte dintre noi mai sperăm că într-o zi ușa se va deschide și vom fi din nou o familie?