Umbrele singurătății: Povestea Mariei, bunica din Ploiești

— Mamă, nu mai insista, nu pot să vin azi. Am ședință la serviciu și apoi trebuie să-l iau pe Vlad de la afterschool. Poate mâine, dacă nu intervine altceva.

Vocea fiicei mele, Irina, răsună tăios prin telefon. Mă uit la ceas: e trecut de ora patru. În bucătărie miroase a supă de pui, dar masa e pusă doar pentru mine. Închid telefonul încet, ca și cum aș putea să domolesc cu gestul ăsta nodul din gât. Mă așez la masă și privesc farfuria goală din fața mea. Mi-e foame, dar parcă mai tare mi-e dor.

Am fost asistentă medicală aproape patruzeci de ani la Spitalul Județean din Ploiești. Am văzut oameni murind, copii născându-se, am ținut mâna bolnavilor când nimeni altcineva nu voia să stea lângă ei. Când am ieșit la pensie, colegii mi-au făcut o mică petrecere în sala de gardă. Mi-au dat un buchet de flori și o diplomă pe care scria „Mulțumim pentru dăruire”. Am plâns atunci, dar nu știam că adevărata despărțire abia începea.

Primele luni au fost ciudate. Mă trezeam devreme, ca de obicei, dar nu mai aveam unde să mă grăbesc. Îmi făceam cafeaua și mă uitam pe geam la strada pustie. Uneori mă sunau colegele să mă întrebe cum mă simt, dar încet-încet telefoanele s-au rărit. Irina venea cu Vlad sâmbăta, dar mereu era pe fugă: „Mamă, să nu-i dai prea mult zahăr! Mamă, vezi că are teme! Mamă, nu-l lăsa prea mult la televizor!”

Într-o zi, am încercat să-i spun Irinei că mi-e greu cu banii. Pensia mea abia acoperă întreținerea și medicamentele pentru tensiune. Ea m-a privit scurt peste o cană de cafea:

— Mamă, știi că nici nouă nu ne e ușor. Ratele la bancă ne sufocă. Poate ar trebui să te mai descurci și tu…

Am simțit atunci cum se rupe ceva în mine. Eu, care am muncit toată viața pentru ei, care am stat nopți întregi la capul lor când erau bolnavi… Acum sunt doar o povară.

Seara, când se lasă liniștea peste blocul vechi în care locuiesc, mă plimb prin camerele mici și privesc fotografiile de pe rafturi. Pe una dintre ele suntem toți: eu, soțul meu Ion (Dumnezeu să-l ierte), Irina și fratele ei mai mic, Radu. Radu a plecat în Anglia acum șapte ani. Vorbim rar, pe WhatsApp. Ultima dată mi-a spus că poate vine de Crăciun.

— Mamă, știi cum e aici… muncă multă, bani puțini… Dar îți trimit ceva luna viitoare.

Nu vreau banii lui Radu. Vreau doar să-l văd, să-l strâng în brațe ca atunci când era copil și venea plângând la mine cu genunchii juliți.

Într-o duminică ploioasă, am ieșit în parc să iau aer. Pe bancă stătea tanti Viorica, vecina de la trei. Plângea încet, cu batista mototolită în mână.

— Ce-ai pățit, Viorico?
— Fata mea nu mă mai sună deloc… De când s-a măritat la București parcă nici nu mai exist.

Ne-am privit lung și am înțeles că nu sunt singură în singurătatea mea. Sunt sute ca mine în orașul ăsta: femei care au crescut copii, au ținut casele curate și acum își numără zilele până la următoarea vizită a cuiva drag.

Seara aceea am petrecut-o cu Viorica la mine acasă. Am băut ceai și am povestit despre vremurile când mergeam împreună la piață cu copiii după noi. Am râs și am plâns împreună.

Dar nu toate serile sunt așa. Uneori mă apucă frica: dacă mi se face rău și nu e nimeni să mă ajute? Dacă mor aici și mă găsesc abia după zile întregi? Am încercat să-i spun Irinei despre temerile mele.

— Mamă, exagerezi! Ești sănătoasă tun! Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă.

Dar știu că nu va răspunde mereu. Are viața ei, problemele ei.

Într-o zi am găsit un anunț la avizier: „Clubul Seniorilor – întâlniri săptămânale pentru pensionari”. M-am dus cu inima strânsă. În sală erau vreo douăzeci de oameni: femei cu părul alb ca mine, bărbați care povesteau despre vremurile când lucrau la rafinărie sau pe șantier.

Acolo l-am cunoscut pe domnul Dumitru. Era văduv de trei ani și avea doi nepoți pe care îi vedea doar de Crăciun. Am început să mergem împreună la club, la plimbare prin parc sau la piață. Cu el am putut vorbi despre toate fricile mele fără să mă simt judecată.

— Știi ce-i cel mai greu? m-a întrebat într-o zi Dumitru.
— Ce?
— Să simți că nu mai contezi pentru nimeni.

Am dat din cap și am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

De Paște am invitat-o pe Irina cu familia la masă. A venit grăbită, cu Vlad care butona telefonul și soțul ei care vorbea tot timpul despre politică. Am pus pe masă sarmale, cozonac și ouă roșii. Nimeni n-a zis nimic despre cât m-am chinuit să le fac singură.

La finalul mesei, Vlad s-a apropiat timid:
— Bunico… pot să vin mâine la tine după școală?

Inima mi s-a umplut de bucurie pentru prima dată după mult timp.

Dar bucuria a ținut puțin. A doua zi Irina m-a sunat:
— Mamă, Vlad are teme multe… Poate altădată.

M-am obișnuit cu refuzurile astea mici care dor mai tare decât orice boală.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva noi, cei bătrâni, suntem invizibili pentru lumea asta grăbită. Dacă nu cumva copiii noștri au uitat cât am sacrificat pentru ei sau dacă pur și simplu viața i-a schimbat prea mult ca să ne mai vadă cu adevărat.

Acum serile le petrec citind sau privind pe geam luminile orașului care nu doarme niciodată. Îmi spun că trebuie să fiu puternică pentru mine însămi, că poate într-o zi copiii mei vor înțelege cât de mult doare singurătatea asta tăcută.

Oare câți dintre noi trăim așa? Oare chiar merităm să fim uitați după o viață întreagă de muncă și dragoste? Poate voi aveți un răspuns…