Umbrele trecutului: Povestea unei alegeri neașteptate
— Nu vă grăbiți, doamnă, vă rog! am strigat, alergând spre femeia care tocmai se prăbușise pe trotuarul ud. Ploaia îmi biciuia fața, iar oamenii treceau pe lângă noi ca niște umbre grăbite, fără să arunce măcar o privire. M-am aplecat, i-am prins mâna rece și am ridicat-o cu grijă. Avea ochii umezi, nu știam dacă de la ploaie sau de la durere.
— Mulțumesc, domnișoară… a șoptit ea, tremurând. — Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneata.
Am zâmbit stângaci, încercând să-i ofer un strop de liniște. Era slabă, cu obrajii trași și părul cărunt strâns sub o basma veche. O chema doamna Lidia, aveam să aflu mai târziu. Am condus-o până la o bancă sub copertina unei farmacii și i-am cumpărat un ceai cald.
— Stați aici până vă reveniți. Dacă aveți nevoie de ceva, sunt aici, i-am spus.
A dat din cap, iar în ochii ei am citit o recunoștință sinceră. Am întârziat la serviciu, dar nu-mi păsa. Ceva la femeia asta mă făcea să simt că trebuie să rămân.
Câteva zile mai târziu, am întâlnit-o din nou în piață. M-a recunoscut imediat și m-a invitat la ea acasă, să-i beau o cafea. Am acceptat fără să bănuiesc ce urma să descopăr.
Apartamentul ei mirosea a mușețel și a vechi. Pe pereți erau fotografii alb-negru cu oameni necunoscuți. Am vorbit despre vreme, despre pensii mici și despre singurătate. La un moment dat, mi-a spus:
— Știi, uneori viața ne aduce înapoi oameni pe care i-am rănit fără să vrem…
Am zâmbit politicos, fără să înțeleg sensul vorbelor ei. Dar ceva în tonul ei mi-a dat fiori.
A trecut o lună. Într-o seară, mama m-a sunat plângând. — Irina, ai grijă cu cine te înconjori! Ai grijă la oamenii care par buni doar la suprafață!
Nu pricepeam ce vrea să spună. A doua zi am găsit în cutia poștală o scrisoare veche, fără expeditor. Era scrisul mamei mele. Am citit-o tremurând: „Dragă Irina, dacă vreodată vei întâlni o femeie pe nume Lidia Stoica, să știi că ea mi-a distrus viața. Din cauza ei am pierdut tot ce aveam mai drag…”
Am simțit cum mi se taie respirația. Lidia Stoica… Doamna pe care o ajutasem era chiar ea? Am alergat acasă la mama și am cerut explicații.
— Mama, cine e Lidia Stoica?
Mama a început să plângă din nou. — A fost cea mai bună prietenă a mea… până când mi-a furat soțul și m-a lăsat singură cu tine, copil mic. Din cauza ei am ajuns să trăim ani de zile în lipsuri și rușine.
Am rămas împietrită. Îmi aminteam vag certurile părinților mei, plecarea tatălui și tristețea din ochii mamei. Dar niciodată nu mi-a spus cine fusese cealaltă femeie.
În noaptea aceea n-am dormit deloc. Mă simțeam trădată și furioasă. Cum putusem să fiu atât de naivă? Cum de nu mi-am dat seama?
Dimineața următoare am mers la Lidia hotărâtă să-i cer socoteală. A deschis ușa cu același zâmbet blând.
— Irina… mă bucur că ai venit.
— De ce nu mi-ai spus cine ești? am izbucnit eu.
A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră.
— Pentru că nu voiam să-ți rănesc sufletul mai mult decât am făcut-o deja… Știam cine ești din prima clipă când m-ai ajutat pe stradă. Te-am recunoscut după ochii mamei tale.
— Atunci de ce ai acceptat ajutorul meu? De ce nu ai spus nimic?
— Pentru că am vrut să cred că pot face măcar un bine după tot răul pe care l-am făcut. Am trăit ani întregi cu vina asta… Niciodată n-am avut curajul să-i cer iertare mamei tale.
Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu știam dacă s-o urăsc sau s-o compătimesc.
— Știi cât a suferit mama din cauza ta? Știi prin ce am trecut?
A dat din cap încet.
— Știu… Și nu trece zi fără să regret totul. Dar nu pot da timpul înapoi.
Am plecat de la ea cu sufletul sfâșiat. În zilele următoare m-am gândit mereu la povestea noastră: două femei legate printr-o rană veche, una care a greșit și una care a suferit fără vină.
Mama nu voia nici măcar să audă de iertare. — Oamenii ca ea nu merită nimic! spunea printre lacrimi.
Dar eu? Eu ce trebuia să fac? S-o urăsc pentru totdeauna? S-o las singură în bătrânețe? Sau să încerc să rup lanțul durerii?
Într-o duminică am mers din nou la Lidia. I-am dus flori de câmp și am stat împreună la o cafea amară.
— Nu pot schimba trecutul, dar pot alege cum reacționez acum, i-am spus încet.
A plâns mult în ziua aceea. Poate pentru prima dată cineva îi oferea o șansă la împăcare.
Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar știu că fiecare dintre noi poartă poveri ascunse și că uneori iertarea e singura cale spre liniște.
Oare câți dintre noi am putea ierta cu adevărat dacă am afla cine ne-a rănit cu ani în urmă? Sau e mai ușor să trăim cu ura decât cu povara iertării?