Vocea din trecut care mi-a zguduit prezentul

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud întrebarea asta: „Și tu, cum te descurci singură?”

Vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, cu miros de cafea rece și pâine prăjită uitată în toaster. Mama mă privește peste ochelari, cu acea privire care amestecă mila și reproșul. E sâmbătă dimineața, iar eu stau la masa copilăriei mele, încercând să-mi adun bucățile vieții după divorțul de Vlad.

— Irina, nu poți să te izolezi la nesfârșit. Oamenii vor doar să te ajute, să știe că ești bine.

— Nu sunt bine! Nu vreau să fiu singură! Nu eu am ales asta! Vlad a plecat, eu am rămas cu tăcerea și cu pereții care mă sufocă.

Mama oftează și-și frământă mâinile. Știu că suferă pentru mine, dar nu poate înțelege. Pentru ea, divorțul e o rușine, o pată pe obrazul familiei. Pentru mine e un gol care mă înghite în fiecare seară.

După ce Vlad a plecat, am tăiat legătura cu toți. Prietenele mă sunau, dar nu răspundeam. Sora mea, Cristina, insista să vin la masă duminica, dar găseam mereu scuze. Nu voiam să văd compasiunea din ochii lor sau să aud sfaturi despre „noi începuturi”.

Într-o zi de martie, când încă mai ningea peste București, am simțit că trebuie să ies din casă. Aveam nevoie de o rețetă pentru pastilele de somn. Am intrat în policlinică cu capul plecat, evitând privirile celor din jur.

— Irina? Ești tu?

M-am oprit ca lovită de trăsnet. Vocea aceea… o știam pe de rost. Era vocea lui Radu, colegul meu din liceu, băiatul care mă făcea să râd până plângeam la orele de chimie.

— Radu? Nu-mi vine să cred…

Zâmbea larg, cu ochii aceia verzi care parcă nu se schimbaseră deloc. Avea o geacă veche de piele și un fular roșu strâmb legat la gât.

— Ce faci aici?

— Am venit pentru mama… are probleme cu inima. Dar tu? N-ai mai dat niciun semn de ani buni!

Am simțit cum obrajii mi se încălzesc. Ce să-i spun? Că viața mea s-a prăbușit și că nu mai știu cine sunt?

— Am avut o perioadă grea… Vlad și cu mine ne-am despărțit.

Radu a tăcut o clipă, apoi mi-a pus mâna pe umăr.

— Îmi pare rău. Dar știi ceva? Întotdeauna ai fost mai puternică decât crezi.

Cuvintele lui m-au atins mai tare decât aș fi vrut. Am simțit un nod în gât și am încercat să schimb subiectul.

— Tu? Cum ești?

— Eh… divorțat și eu. Cu doi copii pe cap și o mamă bolnavă. Dar uite că încă râd.

Am zâmbit pentru prima dată sincer după multe luni. Ne-am așezat pe o bancă în holul policlinicii și am vorbit ore întregi despre liceu, despre părinți, despre cum viața ne-a aruncat în direcții neașteptate.

În zilele următoare, Radu m-a sunat. La început am ezitat să răspund. Mă temeam că orice apropiere va sfârși în alt abandon. Dar el insista cu mesaje scurte: „Hai la o cafea!”, „Vreau să-ți arăt ceva!”, „Nu te ascunde!”

Într-o seară ploioasă, am acceptat invitația lui la ceainăria din centru. Mirosea a ceai de mentă și a ploaie pe asfalt. Radu vorbea mult, gesticula larg, iar eu mă simțeam din nou vie.

— Irina, știi ce cred eu? Că oamenii ca noi nu sunt făcuți să fie singuri. Poate că viața ne-a dat palme, dar încă putem iubi.

Am râs amar.

— Și dacă nu mai pot? Dacă tot ce pot oferi e un suflet ciuruit?

— Atunci dă-mi-l așa cum e. Și eu sunt plin de găuri.

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că nu sunt doar „femeia părăsită”. Eram Irina cea care putea încă să viseze.

Dar acasă mă aștepta realitatea: mama care mă întreba dacă „nu e cam devreme să ies cu bărbați”, sora care îmi trimitea mesaje pasiv-agresive: „Sper că nu te arunci iar cu capul înainte!”

Într-o seară, după o ceartă cu mama despre „ce va zice lumea”, am izbucnit:

— Lumea nu trăiește în pielea mea! Lumea nu știe cum e să adormi plângând în fiecare noapte!

Mama a tăcut și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Știu că suferi, fata mea… dar mi-e teamă pentru tine. Mi-e teamă că vei suferi iar.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit:

— Poate că voi suferi din nou. Dar nu mai vreau să trăiesc ca o fantomă.

Cu Radu lucrurile au mers încet. Ne-am întâlnit la plimbări prin Herăstrău, am râs la filme proaste pe Netflix și ne-am povestit fricile. El mi-a arătat poze cu copiii lui, eu i-am povestit despre visele mele neîmplinite.

Într-o zi mi-a spus:

— Irina, nu-ți cer nimic acum. Doar lasă-mă să fiu aici pentru tine.

Și l-am lăsat. Am început să răspund la telefon prietenelor mele, să accept invitații la masă de la Cristina, chiar dacă uneori încă simțeam privirile lor pline de milă.

Nu știu ce va urma. Poate că voi fi rănită din nou. Poate că lumea va vorbi urât despre mine. Dar azi știu că merit să fiu fericită, chiar dacă fericirea vine cu riscuri.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu inima încuiată doar pentru că ne e frică de ce spun ceilalți? Oare chiar merită să ne refuzăm șansa la iubire doar ca să fim „corecți” în ochii lumii?