Ziua în care lumea mea s-a întors pe dos: O poveste despre pierdere, încredere și regăsire

— Nu pot să cred! Unde e telefonul?!, am murmurat disperat, scotocind frenetic prin buzunarele gecii. Era o după-amiază de aprilie, iar Parcul Herăstrău fremăta de oameni. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Telefonul acela vechi, cu ecranul crăpat, era tot ce aveam — legătura mea cu părinții din satul de lângă Botoșani, agenda cu notițe pentru facultate, micul meu univers digital. Fără el, mă simțeam gol.

— Cauți ceva?, am auzit o voce caldă în spatele meu. M-am întors brusc și am văzut-o: o fată cu părul castaniu, ochi verzi și un zâmbet ușor ironic. Ținea telefonul meu în mână.

— Da! E al meu! Mulțumesc mult! Am întins mâna spre ea, dar a ezitat o clipă.

— Știi că ai primit un mesaj ciudat cât timp l-am avut? Am crezut că e ceva urgent. Nu m-am uitat, doar am văzut numele: „Mama”.

Am simțit un nod în gât. Mama nu scria niciodată decât dacă era ceva grav. Am luat telefonul și am citit mesajul: „Tatăl tău s-a simțit rău azi. Sună-ne când poți.”

— E totul bine?, m-a întrebat fata, văzând cum mi se schimbă fața.

— Nu prea… Scuză-mă, trebuie să sun acasă.

M-am îndepărtat câțiva pași și am format numărul mamei. Vocea ei tremura:

— Dragoș, tatăl tău a leșinat la câmp. L-au dus la spital la oraș. Nu știm ce are…

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Eram la București, la sute de kilometri distanță, cu banii numărați și sesiunea pe cap. Nu puteam pleca acasă, nu puteam face nimic. M-am întors spre fată, care încă mă privea cu îngrijorare.

— Ești sigur că nu vrei să te ajut cu ceva? Sunt Ana, apropo.

— Dragoș. Mulțumesc… Nu cred că poți face ceva.

— Poate nu acum, dar dacă ai nevoie de cineva cu care să vorbești… Uite numărul meu.

Mi-a întins un bilețel și a dispărut printre copaci. Am rămas cu telefonul strâns la piept și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, viața mea s-a complicat și mai mult. La muncă, la cafeneaua din centru unde serveam clienți grăbiți și pretențioși, șeful m-a certat pentru că eram neatent. La facultate nu reușeam să mă concentrez deloc. Gândurile îmi zburau mereu la tata, la mama rămasă singură cu grijile și la faptul că nu aveam bani să mă întorc acasă.

Într-o seară, după o tură lungă la cafenea, am găsit curajul să-i scriu Anei: „Încă e valabil ce-ai zis? Că pot vorbi cu tine?”

Mi-a răspuns imediat: „Oricând.”

Ne-am întâlnit într-o ceainărie micuță din Cotroceni. Ana era genul de om care știa să asculte fără să judece. I-am povestit tot: despre copilăria mea printre dealuri, despre sacrificiile părinților ca să ajung la facultate, despre presiunea de a reuși pentru ei, despre frica de a-i dezamăgi.

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător anul trecut, mi-a spus ea încet. Tata a avut un accident de muncă. Am simțit că totul se năruie. Dar am descoperit că nu trebuie să duci totul singur.

Vorbele ei m-au atins mai mult decât aș fi crezut. Am început să ne vedem tot mai des. Ana m-a ajutat să găsesc un job mai bun ca meditator pentru copii din cartier. Mi-a dat curaj să vorbesc cu profesorii despre situația mea și chiar să cer o bursă socială.

Dar liniștea nu avea să dureze mult. Într-o zi, când am ajuns acasă după cursuri, am găsit-o pe colega mea de apartament, Irina, făcând bagajele.

— Plec acasă la Ploiești. Nu mai pot sta aici. Proprietarul mă dă afară dacă nu plătesc chiria până mâine.

M-am uitat la portofel: aveam bani doar pentru mâncare pe două zile. Am încercat să-l sun pe tata, dar telefonul nu mai funcționa — se stricase definitiv după atâtea trânte și reparații improvizate.

Disperat, am mers la Ana.

— Nu vreau să-ți cer bani… Dar nu știu ce să fac.

Ana m-a privit lung:

— Dragoș, uneori trebuie să accepți ajutorul celor din jur. Nu e o rușine.

Mi-a dat un telefon vechi de-al ei și m-a ajutat să găsesc o cameră mai ieftină printr-o cunoștință de-a ei. Încet-încet, am început să-mi revin. Tata s-a însănătoșit după câteva luni grele de recuperare. Am luat bursa socială și am reușit să trimit bani acasă din meditații.

Dar relația cu Ana s-a complicat când am aflat că ea urma să plece cu o bursă Erasmus în Franța.

— Nu vreau să te țin pe loc…, mi-a spus ea într-o seară ploioasă pe malul Dâmboviței.

— Nici eu nu vreau să te pierd…, i-am răspuns eu.

Am stat mult timp pe gânduri după ce a plecat. Mi-am dat seama cât de mult depindem uneori de oameni pe care abia îi cunoaștem și cât de mult ne pot schimba viețile gesturile mici — ca acela de a returna un telefon pierdut.

Acum, privind în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor când avem nevoie? Și câți avem puterea să-l oferim fără să așteptăm nimic în schimb? Poate că viața e făcută din astfel de întâlniri neașteptate care ne dau peste cap lumea — dar ne arată cine suntem cu adevărat.