Miracolul Așteptat la 45 de Ani: Povestea Mea și Rugăciunea Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu mai are rost, mamă! Nu vezi că Dumnezeu nu mă ascultă? Mara izbucni în plâns, cu obrajii roșii și ochii umflați de oboseală. Era a treia seară la rând când o găseam în genunchi, lângă pat, șoptind aceleași rugăciuni. M-am apropiat încet, cu inima strânsă. Avea 17 ani și, deși nu-mi spusese niciodată direct, știam ce-și dorea: un frate sau o soră.

Eu, Livia, la 45 de ani, mă resemnasem demult. După două sarcini pierdute și ani de tratamente costisitoare, doctorii mi-au spus clar: „Nu mai insistați, doamnă. E riscant.” Soțul meu, Doru, nici nu mai aducea vorba. Mara însă nu renunța. În fiecare seară, se ruga cu o încăpățânare care mă durea și mă făcea să mă simt vinovată că nu pot să-i ofer ceea ce-și dorește.

Într-o dimineață de aprilie, am simțit o greață ciudată. Am pus-o pe seama stresului de la serviciu – sunt contabilă la o firmă mică din Bacău și perioada bilanțurilor mă termină psihic. Dar zilele au trecut și simptomele s-au înmulțit: oboseală, amețeli, un miros ciudat care mă deranja la orice pas. Am râs singură când mi-a trecut prin cap să fac un test de sarcină. „La vârsta mea? Hai să fim serioși!”

Totuși, într-o seară, după ce Mara a adormit cu ochii roșii de plâns, am făcut testul. Două liniuțe roz au apărut aproape instantaneu. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat pe marginea căzii minute în șir, cu testul în mână, incapabilă să procesez ce se întâmplă.

— Doru… trebuie să-ți spun ceva, am șoptit în acea noapte, când el citea ziarul în bucătărie.

— Ce s-a mai întâmplat? Nu-mi spune că iar s-a certat Mara cu profesoara de română…

— Sunt însărcinată.

A lăsat ziarul să-i cadă din mână. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu glumi cu din astea, Livia! La vârsta noastră?

— Nu glumesc.

A urmat o tăcere apăsătoare. Doru a ieșit pe balcon fără să spună nimic. L-am auzit aprinzând o țigară – nu mai fuma de ani buni. M-am simțit singură și vinovată pentru ceva ce nu controlasem.

A doua zi dimineață, Mara a găsit testul pe masa din baie.

— Ești… e adevărat? Mamă! Ești însărcinată?

A început să plângă și să râdă în același timp. S-a aruncat în brațele mele și m-a strâns atât de tare încât abia puteam respira.

— Ți-am spus eu că Dumnezeu mă ascultă! Mamă, o să fie bine!

Dar nu era chiar așa simplu. La primul control medical, doctorița m-a privit cu scepticism.

— Doamnă Livia, trebuie să înțelegeți riscurile: hipertensiune, diabet gestațional, complicații la naștere… Sunteți sigură că vreți să mergeți mai departe?

Am ieșit din cabinet tremurând. Doru era tot mai distant. Seara stătea la televizor fără să scoată un cuvânt. Când încercam să vorbesc despre copil, schimba subiectul sau ieșea din cameră.

În sat au început bârfele. Vecina de la trei mi-a spus direct:

— La vârsta asta? Nu ți-e rușine? Ce-o să zică lumea?

Mara însă era fericită. Îmi aducea ceaiuri, mă ajuta la treburile casei și îmi povestea cum o să-l învețe pe frățiorul ei să cânte la chitară.

Într-o seară ploioasă, Doru a izbucnit:

— Nu vezi că ne faci de râs? O să creadă lumea că suntem bunici nebuni! Cum o să ne descurcăm? Eu nu mai am răbdare nici pentru Mara!

Am plâns toată noaptea aceea. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând să păstrez copilul. Dar când Mara mi-a pus mâna pe burtică și a șoptit: „Te iubesc deja”, am simțit că nu pot renunța.

Lunile au trecut greu. Am făcut injecții zilnice pentru trombofilie, am stat internată două săptămâni pentru tensiune mare. Doru s-a mai înmuiat abia când a văzut ecografia cu băiețelul nostru mișcându-se timid pe ecran.

— Poate… poate e un semn că trebuie să mai încercăm o dată să fim fericiți ca familie, mi-a spus într-o seară.

Când l-am născut pe Vlad la început de ianuarie, Mara era prima la ușa maternității cu un buchet de ghiocei ofiliți și ochii plini de lacrimi.

— Mamă, ți-am spus eu că minunile există!

Acum Vlad are trei luni și viața noastră e un haos frumos. Doru îl leagănă seara și îi cântă romanțe vechi. Mara îi citește povești și îi promite că-l va apăra mereu.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău aducând pe lume un copil la vârsta asta. Dar când îl privesc pe Vlad dormind liniștit pe pieptul meu și o văd pe Mara zâmbind din suflet pentru prima dată după mult timp, îmi spun că poate uneori miracolele chiar vin atunci când nu le mai aștepți.

Oare câți dintre noi avem curajul să credem în miracole chiar și atunci când toți ceilalți ne spun că e imposibil? Voi ce ați fi făcut în locul meu?