„Am Devenit Tată, Dar Nu Știu Cine Este Mama”: Descoperind o Fiică Despre Care Nu Știam Că Există

Andrei a trăit întotdeauna viața într-un ritm alert. Ca un executiv de marketing de succes în centrul Bucureștiului, zilele lui erau pline de întâlniri, prezentări și evenimente de networking. Apartamentul său de la etajul 10 oferea o vedere panoramică asupra orașului, o priveliște care nu înceta să impresioneze oaspeții săi frecvenți. Andrei era un bărbat care prospera în lumina reflectoarelor, farmecul și aspectul său atrăgător făcându-l un burlac foarte căutat.

Relațiile lui erau la fel de trecătoare ca anotimpurile; niciuna nu dura mai mult de câteva luni. Andrei prefera așa, temându-se că un angajament ar putea deraia ambițiile sale profesionale. Prietenii lui glumeau adesea că ar fi un soț grozav—dacă doar s-ar putea așeza la casa lui.

Într-o dimineață răcoroasă de octombrie, în timp ce Andrei răsfoia corespondența, a găsit o scrisoare fără adresă de returnare. Scrisul era necunoscut, ordonat și precis. Înăuntru era o fotografie a unei fetițe cu păr creț și un zâmbet timid. Ținea în mână un desen cu un bărbat și un copil ținându-se de mână sub un soare galben strălucitor. Scrisoarea spunea:

„Dragă Andrei,

Nu mă cunoști, și până de curând, nici eu nu știam despre tine. Numele meu este Elena, iar fetița din fotografie este Maria, fiica ta. Îți scriu pentru că nu mai pot avea grijă de ea. Am făcut aranjamente pentru ca ea să fie adusă la tine. Te rog să ai grijă de fiica noastră.

Cu sinceritate,

Elena”

Mâinile lui Andrei tremurau în timp ce citea și recitea scrisoarea. O fiică? Era imposibil. Încerca să-și amintească de o Elena, dar nicio imagine clară nu-i venea în minte. Viața lui, odată atât de ordonată și controlată, părea că se prăbușește în haos.

O săptămână mai târziu, Maria a sosit. Era însoțită de un asistent social care i-a înmânat lui Andrei o altă scrisoare de la Elena, explicând că era bolnavă terminal și recent intrase în îngrijire paliativă. Asistentul social a plecat, iar Andrei a rămas în livingul său impecabil, privind la fetița care acum era responsabilitatea lui.

Maria era tăcută și observatoare, ochii ei mari luând în seamă noul ei mediu. Andrei a încercat să o atragă cu jucării și desene animate, dar ea rămânea retrasă, strângând desenul pe care îl adusese cu ea.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar Andrei se simțea copleșit. Echilibrarea jobului său solicitant cu paternitatea era mai dificilă decât anticipase. Maria părea să devină tot mai distantă, zâmbetele ei erau tot mai rare și nopțile ei neliniștite. Andrei se simțea depășit, încrederea sa anterioară fiind înlocuită de un sentiment chinuitor de inadecvare.

Într-o seară, în timp ce încerca să-i citească o poveste înainte de culcare, Maria s-a uitat la el și a întrebat: „Când vine mami să mă ia?” Întrebarea l-a luat prin surprindere și s-a bâlbâit printr-o explicație pe care nici el nu o înțelegea pe deplin.

Lunile au trecut și tensiunea a început să se vadă. Performanța lui Andrei la muncă a avut de suferit, viața sa socială s-a evaporat și se simțea prins într-o viață pe care nu o alesese niciodată. Lovitura finală a venit când a primit un apel de la hospice. Elena murise. După ce a pus telefonul jos, Andrei s-a uitat la Maria, chipul ei semănând atât de mult cu cel al mamei sale din fotografie.

Atunci a realizat că nu era făcut pentru asta. O iubea pe Maria, în felul lui, dar știa că nu-i putea oferi ceea ce avea nevoie. Cu inima grea, a contactat o agenție de protecție a copilului, explicând situația și cerând să găsească o familie potrivită pentru Maria.

În timp ce privea cum Maria pleca cu noua ei familie adoptivă, Andrei a simțit un profund sentiment de pierdere dar și ușurare. S-a întors în apartamentul său gol, tăcerea fiind un contrast izbitor cu haosul scurt al paternității. Se întreba dacă va mai simți vreodată complet sau dacă ecoul vocii Mariei întrebând de mama ei îl va bântui pentru totdeauna.