„Am Venit Aici să Mă Relaxez Vara, Nu să Lucrez în Grădină,” S-a Plâns Nepotul

Patru ani trecuseră de când soțul Elenei, Gheorghe, părăsise această lume. Golul pe care l-a lăsat părea imens, dar grădina ei, copiii și mai ales nepoții îi aduceau un oarecare confort. Elena fusese întotdeauna matriarha familiei, puternică și rezistentă, și chiar și în durerea ei, găsea putere în a se îngriji de grădină și a se pregăti pentru vizitele nepoților ei dragi.

Această vară trebuia să fie specială. Nepotul ei, Lucian, urma să stea la ea. Elena petrecuse săptămâni pregătindu-i camera, imaginându-și lungile discuții pe care le-ar fi avut seara, cărțile pe care le-ar fi citit împreună și bucuria liniștită de a-l privi cum se bucură de grădină. Lucian, însă, avea alte așteptări pentru vacanța lui de vară.

Din momentul în care a sosit, era clar că Lucian nu era interesat de ritmul lent și liniștit al vieții bunicii sale. Avea 17 ani, plin de energie și mereu pe telefonul său, abia observând florile înflorite sau gardurile vii atent tăiate de care Elena era atât de mândră.

Într-o după-amiază, în timp ce Elena tăia trandafirii, l-a întrebat pe Lucian dacă ar vrea să o ajute să planteze niște legume noi în grădină. Credea că ar fi o activitate bună pentru a se apropia unul de celălalt, ceva care l-ar putea îndepărta de ecrane și poate să-i insufle dragostea pentru grădinărit.

„Am venit aici să mă relaxez, bunico, nu să lucrez în grădină,” s-a plâns Lucian, tonul lui fiind mai ascuțit decât se așteptase Elena. „Credeam că asta ar trebui să fie o vacanță.”

Elena a simțit o înțepătură în inimă. A încercat să-și mascheze dezamăgirea cu un zâmbet, dar era greu. „Doar m-am gândit că am putea petrece ceva timp împreună,” a spus ea încet.

Lucian a ridicat din umeri. „Vreau doar să mă relaxez, știi? Poate să mă întâlnesc cu niște prieteni în oraș.”

Pe măsură ce zilele treceau, Lucian petrecea tot mai mult timp departe de casă. Elena îl privea plecând, inima ei scufundându-se puțin mai mult de fiecare dată. Continua să se îngrijească singură de grădină, florile păreau cumva mai puțin vibrante, legumele mai puțin bogate.

Într-o seară, Elena a decis să-l confrunte pe Lucian. L-a găsit în camera lui, bagajele pe jumătate făcute. Pleca mai devreme decât planificase.

„Este totul în regulă, Lucian?” a întrebat Elena, încercând să-și mențină vocea stabilă.

„Da, totul e bine. Doar că vreau să merg acasă. Nu prea e mare lucru de făcut aici și îmi lipsesc prietenii,” a răspuns Lucian, fără să o privească în ochi.

Elena a dat din cap, luptându-se cu lacrimile. „Înțeleg. Doar că speram să petrecem mai mult timp împreună.”

Lucian s-a uitat în sus, văzând în sfârșit tristețea din ochii bunicii sale. „Îmi pare rău, bunico. Doar că… cred că mă așteptam la altceva.”

A doua dimineață, Elena stătea în pragul ușii în timp ce taxiul lui Lucian se îndepărta. Simțea o durere profundă și goală în timp ce făcea cu mâna la revedere, știind că vara pe care o imaginase, plină de râsete și momente împărtășite, era doar un alt vis care nu avea să devină realitate.

Întorcându-se la grădina ei, Elena a realizat că alinarea pe care o căuta în plantele și florile ei părea acum mai puțin reconfortantă. Grădina părea mai mare și mai goală, o oglindire a propriei sale inimi. Pe măsură ce soarele verii apunea, umbrele deveneau mai lungi și Elena a înțeles că unele distanțe, odată create, sunt greu de trecut.