„Cumpără-ți Propriile Alimente și Gătește pentru Tine. M-am Săturat să Te Susțin,” I-am Spus Soțului Meu

Era o seară obișnuită de marți și eram în bucătărie pregătind cina. Aroma de pui la cuptor umplea aerul, amestecându-se cu mirosul de pâine proaspăt coaptă. Andrei stătea la masa din sufragerie, derulând pe telefon ca de obicei. Căsnicia noastră fusese pe un teren instabil de luni de zile, iar tensiunea era palpabilă.

„Andrei,” am început eu, încercând să-mi mențin vocea stabilă, „cred că a venit timpul să-ți cumperi propriile alimente și să gătești pentru tine. M-am săturat să te susțin.”

Cuvintele au rămas în aer ca un nor întunecat. Repetasem această conversație în mintea mea de nenumărate ori, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru realitatea ei. Andrei a ridicat privirea de la telefon, ochii lui îngustându-se în timp ce procesa ceea ce tocmai spusesem.

„Ce ai spus?” a întrebat el, cu o voce joasă și periculoasă.

„Am spus,” am repetat eu, vocea tremurând ușor, „că trebuie să începi să ai grijă de mesele tale. Nu o să mai fac asta.”

Pentru un moment, a fost liniște. Apoi, ca un vulcan care erupe, Andrei a explodat. „Glumești? După tot ce am făcut pentru tine, așa îmi mulțumești?” Fața lui s-a înroșit de furie și a lovit cu pumnul în masă, făcând tacâmurile să zăngăne.

Am făcut un pas înapoi, inima bătându-mi puternic în piept. „Andrei, calmează-te. Nu e vorba de mulțumire. E vorba de corectitudine. Am făcut totul pe aici în timp ce tu stai toată ziua.”

„Corectitudine?” a scuipat el cuvântul ca și cum ar fi fost otravă. „Crezi că e vorba de corectitudine? Nu știi nimic despre prin ce am trecut eu.”

„Și tu nu știi cum e să te simți neapreciată și luată de-a gata,” am ripostat eu, furia mea crescând pentru a se potrivi cu a lui. „M-am săturat să fiu menajera și bucătăreasa ta. Merit mai mult decât asta.”

Ochii lui Andrei ardeau de furie. „Bine,” a spus el printre dinți strânși. „Dacă așa simți, atunci poate ar trebui să punem capăt acestei farse de căsnicie.”

Cuvintele m-au lovit ca un pumn în stomac. În ciuda tuturor lucrurilor, nu mă așteptasem să ajungem aici. Lacrimile mi-au umplut ochii, dar le-am clipit înapoi. „Poate că ar trebui,” am șoptit.

Andrei s-a ridicat brusc, răsturnând scaunul în proces. „Ies afară,” a spus el rece. „Nu mă aștepta.”

În timp ce ieșea furtunos din casă, trântind ușa în urma lui, m-am prăbușit pe un scaun, simțindu-mă complet învinsă. Cina pe care o pregătisem cu atâta grijă părea acum o glumă crudă. Puiul stătea neatins pe tejghea, iar pâinea se răcise.

Am stat acolo pentru ceea ce părea ore întregi, reluând cearta în mintea mea. Cum ajunsesem aici? Când se transformase dragostea noastră în resentimente și furie? Întrebările se învârteau în capul meu, dar nu existau răspunsuri.

În cele din urmă, m-am ridicat și am pus mâncarea la loc, mișcările mele mecanice și amorțite. M-am dus la culcare singură în acea noapte, goliciunea de lângă mine fiind un memento dureros al ceea ce fusese pierdut.

Zilele s-au transformat în săptămâni și abia dacă mai vorbeam cu Andrei. A început să stea afară până târziu, venind acasă doar pentru a dormi pe canapea. Distanța dintre noi creștea cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară, m-am trezit stând în fața oglinzii, uitându-mă la o femeie pe care abia o recunoșteam. Scânteia care mă definise odată dispăruse, înlocuită de o cochilie goală a ceea ce fusesem odată.

Atunci am știut că mariajul nostru era terminat. Nu mai era cale de întoarcere după cuvintele dureroase și promisiunile încălcate. Era timpul să merg mai departe, chiar dacă asta însemna să înfrunt un viitor incert singură.

În timp ce îmi făceam bagajele și mă pregăteam să părăsesc casa pe care o construisem împreună, am simțit un sentiment ciudat de ușurare. Greutatea relației noastre eșuate s-a ridicat de pe umerii mei și pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Dar libertatea avea un preț. Dragostea pe care o împărțisem odată era acum doar o amintire dureroasă, un memento al ceea ce ar fi putut fi dar nu a fost niciodată.