„De ce ar trebui să îți mulțumesc? Doar ai grijă de nepoții tăi. Este datoria ta,” mi-a spus nora mea

Am crezut întotdeauna că familia este totul. Când fiul meu, Mihai, s-a căsătorit cu Andreea, am fost extrem de fericită. Curând au avut doi copii minunați, Ana și Radu, și am fost încântată să devin bunică. Am vrut să fiu implicată în viețile lor și să ajut cât de mult pot. Puțin știam că dorința mea de a ajuta va duce la sentimente de resentiment și neapreciere.

Mihai și Andreea au amândoi locuri de muncă solicitante. Mihai lucrează multe ore ca inginer, iar Andreea este asistentă medicală cu ture neregulate. În mod natural, aveau nevoie de cineva care să aibă grijă de Ana și Radu în timp ce erau la serviciu. M-am oferit să ajut, gândindu-mă că va fi o soluție temporară până când vor găsi una mai permanentă. Totuși, săptămânile s-au transformat în luni, iar lunile în ani.

La început nu m-a deranjat. Petrecerea timpului cu nepoții mei era o bucurie. Ne jucam jocuri, citeam povești și mergeam în mici aventuri în parc. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să mă simt luată de bună. Andreea lăsa copiii fără măcar un „mulțumesc” sau un „ce mai faci?” Era ca și cum ajutorul meu era așteptat mai degrabă decât apreciat.

Într-o zi, după o săptămână deosebit de obositoare de babysitting, am decis să discut cu Andreea. M-am gândit că poate nu realizează cât efort depun și cât de mult înseamnă pentru mine să aud un simplu „mulțumesc”.

„Andreea,” am început ezitant, „îmi place să am grijă de Ana și Radu, dar ar însemna mult pentru mine dacă ai putea recunoaște ajutorul meu din când în când.”

Andreea s-a uitat la mine, sincer surprinsă. „De ce ar trebui să îți mulțumesc?” a întrebat ea. „Doar ai grijă de nepoții tăi. Este datoria ta.”

Cuvintele ei m-au rănit. Am simțit un nod în gât în timp ce încercam să procesez ceea ce tocmai spusese. Chiar așa vedea ea lucrurile? Că era datoria mea să am grijă de copii fără niciun fel de recunoaștere sau apreciere?

Am încercat să îi explic cum mă simt. „Andreea, îi iubesc enorm, dar pentru mine nu este doar babysitting. Este mult de muncă și uneori mă simt copleșită. Un simplu ‘mulțumesc’ ar conta enorm.”

Ea a ridicat din umeri și a spus: „Ei bine, ești bunica lor. Asta trebuie să faci.”

Nu știam cum să răspund. Simțeam un amestec de furie și tristețe. Chiar acesta era rolul meu acum? Să fiu o bonă neplătită fără nicio recunoaștere? Am crezut întotdeauna că membrii familiei ar trebui să se sprijine reciproc și să arate apreciere pentru ajutorul primit.

Pe măsură ce zilele treceau, nimic nu s-a schimbat. Andreea continua să lase copiii fără un cuvânt de mulțumire. Mihai părea să nu observe situația, prea prins în munca lui pentru a observa tensiunea crescândă.

Am început să mă simt din ce în ce mai izolată. Bucuria pe care o simțeam odată având grijă de Ana și Radu a început să dispară. A devenit o corvoadă mai degrabă decât o plăcere. M-am trezit temându-mă de zilele când urmau să fie aduși la mine acasă.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, m-am așezat cu Mihai și am încercat să vorbesc cu el despre cum mă simt. „Mihai, trebuie să înțelegi ceva,” am început. „Îi iubesc pe Ana și Radu, dar mă simt foarte neapreciată. Andreea nu pare să înțeleagă cât de mult efort depun.”

Mihai s-a uitat la mine cu ochii obosiți. „Mamă, suntem foarte recunoscători pentru ajutorul tău,” a spus el fără prea mult entuziasm. „Dar Andreea are dreptate; ești bunica lor. E cam așteptat.”

Cuvintele lui au reflectat sentimentul Andreei și am realizat că nimic nu se va schimba. Amândoi vedeau rolul meu ca pe o datorie mai degrabă decât un favor.

Simțindu-mă învinsă, am decis să mă retrag cât de mult pot din babysitting. Nu a fost o decizie ușoară, dar trebuia să am grijă și de mine. Lipsa aprecierii și-a pus amprenta asupra mea emoțional.

În cele din urmă, relația cu fiul meu și nora mea a devenit tensionată. Bucuria de a fi bunică a fost umbrită de sentimentele de resentiment și neapreciere. Nu era dinamica fericită a familiei pe care mi-o imaginasem, dar era realitatea pe care trebuia să o accept.