„După ce am citit mesajul soacrei mele, mă întreb dacă divorțul este singura opțiune”

De mică, am fost învățată că dragostea învinge totul. Părinții mei, iubiți din liceu, aveau o căsnicie care părea să sfideze toate obstacolele. Așa că, atunci când l-am întâlnit pe Andrei în al doilea an la Universitatea din București, eram convinsă că suntem destinați pentru o poveste similară de basm. Amândoi studiam literatura, iar pasiunea noastră comună pentru cărți și poezie s-a transformat rapid într-o conexiune profundă.

Andrei nu era bogat; familia lui trăia modest într-un mic oraș din România. Dar asta nu a contat niciodată pentru mine. Moștenisem un apartament confortabil în București de la bunica mea, care a devenit sanctuarul nostru. Am petrecut nenumărate nopți acolo, visând la viitorul nostru împreună.

Ne-am căsătorit în ultimul an de facultate, într-o ceremonie mică cu doar prieteni apropiați și familie. Părinții mei ne-au susținut, deși și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că ne căsătoream atât de tineri. Dar eram îndrăgostită și credeam că asta era tot ce aveam nevoie.

Primii ani au fost fericiți. Amândoi ne-am găsit locuri de muncă în domeniul editorial și viețile noastre păreau să fie pe drumul cel bun. Totuși, pe măsură ce timpul a trecut, au început să apară fisuri subtile în relația noastră. Mama lui Andrei, Elena, a început să joace un rol din ce în ce mai intruziv în viețile noastre.

Elena era o forță a naturii—opinionată și autoritară. Avea păreri puternice despre cum ar trebui să ne trăim viețile și nu se sfia să le exprime. La început, am încercat să trec cu vederea comentariile ei ca fiind sfaturi bine intenționate. Dar pe măsură ce timpul a trecut, cuvintele ei au devenit mai critice și dureroase.

Punctul de cotitură a venit într-o seară când Andrei și-a lăsat accidental telefonul pe blatul din bucătărie în timp ce a ieșit la alergat. Un mesaj de la Elena a apărut pe ecran. Curiozitatea m-a copleșit și l-am deschis.

Mesajul era lung și detaliat, subliniind toate modurile în care credea ea că eșuez ca soție. Critica totul, de la alegerile mele profesionale până la abilitățile mele de gospodină. Dar cel mai mult m-a durut sugestia ei că Andrei ar fi mai bine fără mine.

Am stat acolo, uluită și cu inima frântă. Când Andrei s-a întors, l-am confruntat cu privire la mesaj. Părea sincer surprins și m-a asigurat că nu împărtășește opiniile mamei sale. Dar răul fusese făcut. O sămânță de îndoială fusese plantată în mintea mea.

În lunile următoare, lucrurile între mine și Andrei au devenit tensionate. Ne certam mai des, adesea despre lucruri triviale care nu ne-ar fi deranjat niciodată înainte. Dragostea care odată părea de neclintit acum părea fragilă și incertă.

M-am trezit punându-mi întrebări despre tot—căsnicia noastră, valoarea mea personală și dacă dragostea era cu adevărat suficientă pentru a susține o relație. Ideea divorțului, odată de neconceput, a început să-mi apară în gânduri.

Într-o seară, după o altă ceartă aprinsă cu Andrei despre interferența mamei sale, m-am trezit singură în apartamentul nostru. Am stat pe canapea, privind pereții care odată se simțeau ca acasă dar acum se simțeau ca o închisoare.

Am realizat că trebuia să iau o decizie. Să rămân într-o căsnicie în care mă simțeam subapreciată și constant judecată nu era sănătos pentru niciunul dintre noi. Dar gândul de a-l părăsi pe Andrei, bărbatul pe care odată îl credeam sufletul meu pereche, era terifiant.

Pe măsură ce stăteam acolo contemplând viitorul meu, am înțeles că uneori dragostea nu este suficientă. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine este să te îndepărtezi de ceva care îți provoacă durere.

A doua zi dimineață, cu inima grea, am sunat un avocat specializat în divorțuri.