După Externarea din Spital, Părinții Ne-au Spus: „Nu Vrem Să Mai Ținem Legătura! Nu Vă Așteptați la Ajutor din Partea Noastră”

După Externarea din Spital, Părinții Ne-au Spus: „Nu Vrem Să Mai Ținem Legătura! Nu Vă Așteptați la Ajutor din Partea Noastră”

În 1990, mi-am început cariera ca asistentă medicală la un spital de maternitate aglomerat dintr-un mic oraș din România. Munca mea era solicitantă, dar împlinitoare, și iubeam fiecare moment petrecut ajutând la aducerea pe lume a noilor vieți. Câțiva ani mai târziu, l-am cunoscut pe Andrei, un pediatru cu suflet bun care lucra în același spital. Pasiunea noastră comună pentru îngrijirea celorlalți ne-a apropiat rapid și ne-am căsătorit în decurs de un an de la întâlnire.

Viața noastră împreună era fericită și plină, iar în curând am fost încântați să aflăm că sunt însărcinată. Având în vedere pregătirea noastră medicală, Andrei și cu mine am fost extrem de atenți la fiecare detaliu al sarcinii mele. Toate ecografiile și testele au confirmat că bebelușul nostru, pe care am decis să o numim Ana, se dezvolta sănătos. Entuziasmul nostru creștea cu fiecare zi care trecea și am pregătit camera ei cu toată dragostea și grija din lume.

Familiile noastre erau și ele extrem de bucuroase. Părinții mei, Ion și Maria, care întotdeauna ne-au susținut, ne-au ajutat să ne pregătim pentru venirea Anei. Ne sunau des pentru a verifica cum ne descurcăm și păreau la fel de entuziasmați ca noi să primească un nou membru în familie.

Cu toate acestea, pe măsură ce se apropia data nașterii, o tensiune neașteptată a început să apară. Părinții mei, care inițial fuseseră cei mai mari susținători ai noștri, au început să se retragă. Ne sunau mai rar și păreau distanți în timpul vizitelor. Andrei a observat și el schimbarea, dar speram că era doar o anxietate premergătoare nașterii.

Ana s-a născut într-o dimineață rece de noiembrie. În ciuda ocaziei fericite, comportamentul părinților mei a devenit și mai distant. Ne-au vizitat scurt la spital și nu au arătat căldura pe care o așteptam. Îngrijorată, am încercat să discut cu ei, dar mi-au respins încercările, susținând că sunt doar obosiți.

În ziua externării din spital, așteptam cu nerăbdare să mergem acasă și să începem noua noastră viață ca o familie de trei persoane. În timp ce ne pregăteam să plecăm, părinții mei au venit la noi. Expresiile lor erau serioase și atmosfera era încărcată de neliniște.

„Andrei, Ana, trebuie să vorbim,” a început tatăl meu, cu o voce neobișnuit de severă. Inima mi-a căzut când m-am pregătit pentru ceea ce urma.

„Ne-am gândit mult la asta,” a continuat mama mea, „și am decis că nu vrem să mai ținem legătura. Nu vom fi acolo să vă ajutăm cu Ana sau cu altceva.”

Eram uluită. Lacrimile mi-au umplut ochii în timp ce mă străduiam să înțeleg ce auzeam. „Dar de ce?” am reușit să întreb, cu vocea tremurând.

„Sunt lucruri despre Andrei pe care nu le putem trece cu vederea,” a spus tatăl meu criptic. „Nu aprobăm această căsătorie sau modul în care au fost gestionate lucrurile.”

În ciuda rugăminților noastre pentru o explicație mai clară și încercările de reconciliere, părinții mei au plecat, lăsându-ne nedumeriți și cu inima frântă. Au refuzat să răspundă la apeluri sau mesaje.

În săptămânile care au urmat, Andrei și cu mine ne-am străduit să ne adaptăm la noua realitate. Bucuria venirii pe lume a Anei a fost umbrită de durerea respingerii părinților mei. Am fost lăsați să navigăm provocările paternității fără sprijinul familiei mele, încercând în fiecare zi să ne vindecăm de durere în timp ce ne bucuram de fetița noastră.

Povestea noastră nu a avut finalul fericit pe care ni-l imaginam, dar unul în celălalt și în Ana am găsit puterea de a merge mai departe, chiar și în fața unei înstrăinări neașteptate.