„Fiul Meu S-a Întors Acasă După Divorț: Acum Casa Mea Pare un Haos”

Nu mi-am imaginat niciodată că la 60 de ani voi împărți din nou micul meu apartament cu două camere cu fiul meu de 30 de ani, Andrei. Viața are un mod ciudat de a ne surprinde, iar divorțul lui Andrei a fost una dintre aceste surprize. Când m-a sunat, devastat și cerându-mi să se mute înapoi, nu am ezitat. La urma urmei, l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Andrei era doar un copil mic.

Andrei a fost întotdeauna un copil bun. A excelat la școală, era politicos și nu a avut niciodată probleme. Îmi spunea adesea că atunci când va crește, va face tot posibilul să-mi ușureze viața. Și pentru o vreme, părea că este pe drumul cel bun. A obținut un loc de muncă bun, a cunoscut o femeie minunată pe nume Ana și s-au căsătorit. Chiar dacă nu i-a spus niciodată Anei, Andrei îmi trimitea bani în fiecare lună pentru a mă ajuta cu cheltuielile. Era modul lui de a-și ține promisiunea.

Dar apoi lucrurile au început să se destrame. Căsnicia lui Andrei și Ana a întâmpinat dificultăți și, în scurt timp, au divorțat. Andrei era devastat și avea nevoie de un loc unde să stea, așa că s-a mutat înapoi cu mine. La început, am fost fericită să-l am prin preajmă. Părea ca pe vremuri și am crezut că ne putem sprijini reciproc în această perioadă dificilă.

Cu toate acestea, nu a durat mult până când lucrurile au început să meargă prost. Andrei nu mai era aceeași persoană. Era deprimat și nemotivat. Își petrecea majoritatea zilelor întins pe canapea, înconjurat de cutii goale de pizza și doze de bere. Apartamentul meu odată ordonat acum arăta ca un haos și mă simțeam neputincioasă.

Am încercat să vorbesc cu el, să-l încurajez să-și revină, dar nimic nu părea să funcționeze. Promitea că va face curățenie și că va căuta un loc de muncă, dar acele promisiuni erau mereu goale. Situația a devenit și mai tensionată când a început să aducă prieteni acasă târziu în noapte. Beau și făceau zgomot, perturbându-mi somnul și făcându-mă să mă simt ca un străin în propria mea casă.

Îmi era dor de zilele când Andrei era independent și avea propria lui viață. Îmi era dor de liniștea și pacea din apartamentul meu. Cel mai mult îmi era dor de fiul care mi-a promis că îmi va face viața mai ușoară. Acum, simțeam că eu sunt cea care are grijă de el din nou.

Speram că Andrei își va găsi drumul din nou. Poate că va întâlni pe cineva nou și se va recăsători. La urma urmei, avea doar 30 de ani; avea toată viața înaintea lui. Dar pe măsură ce lunile treceau, speranța mea începea să se stingă. Părea că Andrei era blocat într-un impas și nu știam cum să-l ajut să iasă din el.

Mă simțeam vinovată pentru că mă simțeam așa, dar nu mă puteam abține. Voiam spațiul meu înapoi. Voiam viața mea înapoi. Îl iubeam pe fiul meu enorm, dar locuind din nou cu el îmi afecta sănătatea mentală. Mă trezeam dorindu-mi ca el să se mute și să înceapă din nou undeva altundeva.

În timp ce scriu aceste rânduri, Andrei este în sufragerie cu prietenii lui, râzând și bând ca și cum nu ar avea nicio grijă în lume. Aud clinchetul sticlelor și sunetul vocilor lor răsunând prin apartament. Simt o durere de tristețe și frustrare.

Nu știu ce ne rezervă viitorul pentru Andrei sau pentru mine. Tot ce știu este că ceva trebuie să se schimbe. Nu pot continua să trăiesc așa, simțindu-mă ca un oaspete în propria mea casă. Sper că într-o zi curând, Andrei va găsi puterea să meargă mai departe și să-și construiască o nouă viață pentru el însuși. Până atunci, voi continua să mă agăț de acea speranță, chiar dacă simt că se stinge.