„Fiul Meu și-a Abandonat Soția și Copilul, Lăsându-i Fără Bani. Eu Nu Puteam Face la Fel”

Era o seară rece și ploioasă când am primit apelul care avea să schimbe totul. Nora mea, Andreea, era la celălalt capăt al firului, vocea ei tremurând de frică și disperare. „A plecat, Maria. Ne-a lăsat,” a spus ea, cuvintele ei abia audibile printre suspine.

Fiul meu, Mihai, a fost întotdeauna un spirit liber, dar nu mi-am imaginat niciodată că își va abandona familia. Andreea și fiica lor de doi ani, Ana, au fost lăsate fără nimic. Fără bani, fără sprijin și fără explicații. Doar un bilet scris în grabă în care spunea că trebuie să „se regăsească.”

Ca mamă, inima mea s-a frânt pentru Andreea și Ana. Dar ca mama lui Mihai, nu puteam să nu simt un sentiment de vinovăție și responsabilitate. Unde am greșit? Cum a putut fiul meu să facă ceva atât de nemilos?

Am plecat imediat spre apartamentul Andreei. Locul era în dezordine, un contrast izbitor față de casa caldă și iubitoare care fusese odată. Andreea stătea pe canapea, strângând-o pe Ana strâns la piept, ochii ei roșii și umflați de plâns.

„Maria, ce o să fac?” a întrebat ea, vocea ei abia auzită.

Nu aveam un răspuns. Tot ce puteam face era să o țin în brațe și să-i promit că voi fi acolo pentru ele. Nu puteam să le abandonez așa cum a făcut Mihai.

În următoarele săptămâni, am făcut tot ce am putut pentru a ajuta pe Andreea și Ana. Am folosit economiile mele pentru a le acoperi chiria și facturile. Am avut grijă de Ana în timp ce Andreea căuta un loc de muncă. Era epuizant, atât fizic cât și emoțional, dar nu puteam să le întorc spatele.

Absența lui Mihai era o povară constantă pe umerii mei. De fiecare dată când suna telefonul, speram să fie el, sunând să explice sau să-și ceară scuze. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni fără niciun cuvânt de la el.

Andreea a găsit în cele din urmă un loc de muncă ca ospătăriță la un restaurant local. Nu era mult, dar era ceva. Lucra ore lungi, adesea venind acasă târziu noaptea, epuizată dar hotărâtă să-i ofere Anei tot ce avea nevoie.

Într-o seară, în timp ce o puneam pe Ana la culcare, m-a privit cu ochii ei mari și inocenți și m-a întrebat: „Bunico, unde e tati?”

Am simțit un nod în gât în timp ce mă străduiam să găsesc cuvintele potrivite. „Tati a trebuit să plece pentru o vreme,” i-am spus încet. „Dar bunica este aici, și mama la fel. Te iubim foarte mult.”

Ana părea mulțumită de acel răspuns, dar știam că nu va trece mult timp până când va începe să pună mai multe întrebări. Întrebări la care nu aveam răspunsuri.

Pe măsură ce timpul trecea, eu și Andreea ne-am dezvoltat o rutină. Am devenit o echipă, lucrând împreună pentru a-i oferi Anei un sentiment de normalitate. Dar durerea abandonului lui Mihai nu a dispărut niciodată complet.

Într-o zi, din senin, Mihai a apărut la ușa mea. Arăta neîngrijit și slăbit, o umbră a bărbatului care fusese odată.

„Mamă, am nevoie de ajutor,” a spus el, vocea lui crăpând de emoție.

Voiam să țip la el, să cer răspunsuri pentru motivul pentru care și-a lăsat familia într-un mod atât de crud. Dar în schimb, am tras adânc aer în piept și l-am invitat în casă.

Mihai mi-a spus că trăise pe stradă, luptându-se cu dependența și problemele de sănătate mintală. A spus că vrea să repare lucrurile dar nu știa cum.

Am simțit un amestec de furie și milă în timp ce îl ascultam. O parte din mine voia să-l alunge și să-i spună că nu mai este binevenit în viețile noastre. Dar o altă parte din mine nu putea să-și întoarcă spatele la propriul fiu.

Am fost de acord să-l ajut să intre într-un program de reabilitare și i-am oferit un loc unde să stea în timp ce își revenea. Dar i-am spus clar că trebuie să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale și să lucreze pentru a se împăca cu Andreea și Ana.

Drumul lui Mihai spre recuperare a fost lung și dificil. Au fost recidive și momente de speranță urmate de dezamăgiri zdrobitoare. Andreea a rămas precaută față de el, nesigură dacă va putea vreodată să-l mai aibă încredere.

În cele din urmă, Mihai nu a recâștigat niciodată pe deplin încrederea sau dragostea pe care le pierduse. A rămas o figură distantă în viețile noastre, un memento al durerii și suferinței pe care le-a cauzat. Dar prin toate acestea, nu am încetat niciodată să-l iubesc. Pentru că asta înseamnă să fii părinte – să iubești necondiționat, chiar și atunci când este greu.