„Fratele Refuză să o Pună pe Mama la Azil: Dar Nici Nu Vrea să o Ia la El. Mă Simt Vinovată, Ca și Cum Aș Fi o Fiică Nepăsătoare”

De trei luni încoace, fratele meu Mihai mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de deficiențe cognitive severe, uită multe lucruri și îngrijirea ei este incredibil de dificilă. Practic, se comportă ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Cea mai bună soluție pare a fi găsirea unui azil, dar Mihai este categoric împotrivă. Nu vrea să o ducă la un azil, dar nici nu vrea să o ia la el. Mă simt vinovată, ca și cum aș fi o fiică nepăsătoare.

Mama noastră, Lidia, a fost întotdeauna stâlpul familiei. Ne-a crescut singură după ce tata a murit când eram mici. A muncit în două locuri de muncă pentru a ne asigura tot ce aveam nevoie. Acum, după accidentul vascular cerebral, este doar o umbră a ceea ce a fost odată. Uită să mănânce, nu-și amintește numele noastre jumătate din timp și are nevoie de supraveghere constantă. Este sfâșietor să o vezi așa, dar este și incredibil de epuizant.

Mihai și cu mine am avut nenumărate certuri despre ce să facem. El insistă că ducerea ei la un azil ar însemna să o abandonăm, că îi datorăm să avem grijă de ea noi înșine. Dar el nu înțelege ce impact are asta. El locuiește în alt oraș și vine în vizită doar o dată pe lună. Nu vede luptele zilnice, nopțile nedormite, grija constantă. Nu are idee cum este să fii îngrijitorul principal.

Am încercat să-i explic asta, dar pur și simplu nu înțelege. Mă acuză că sunt egoistă, că vreau să scap de ea pentru a-mi recupera viața. Dar nu este vorba despre asta. O iubesc pe mama și vreau ce este mai bine pentru ea. Doar că nu cred că mai pot oferi asta. Sunt epuizată fizic și emoțional. Mă simt ca și cum aș eșua în fața ei, ca și cum nu fac destul. Dar nu știu ce altceva să fac.

Am cercetat azilurile și există unele foarte bune. Locuri unde ar primi îngrijirea și atenția de care are nevoie, unde ar fi în siguranță și confortabilă. Dar Mihai nici măcar nu vrea să ia în considerare asta. Spune că este exclus, că trebuie să găsim altă soluție. Dar ce altă soluție există? Nu pot continua așa singură.

Am încercat să obțin ajutor de la alți membri ai familiei, dar toți au propriile vieți și responsabilități. Nimeni altcineva nu este dispus sau capabil să preia povara. Sunt doar eu. Și mă simt atât de singură. Mă simt ca și cum m-aș îneca și nu este nimeni acolo să mă scoată.

Știu că ducerea ei la un azil ar fi cel mai bun lucru pentru amândouă. Ar primi îngrijirea de care are nevoie și eu aș putea avea grijă din nou de mine însămi. Dar vinovăția este copleșitoare. Mă simt ca și cum aș trăda-o, ca și cum aș renunța la ea. Și criticile constante ale lui Mihai nu ajută deloc. Mă face să mă simt ca o fiică groaznică, ca și cum aș eșua în cel mai rău mod posibil.

Nu știu ce să fac. Mă simt prinsă într-o capcană, ca și cum nu există nicio soluție bună. Vreau doar ce este mai bine pentru mama mea, dar nu mai știu ce este asta. Tot ce știu este că nu pot continua așa. Ceva trebuie să se schimbe, dar nu știu cum să fac asta să se întâmple. Mă simt pierdută și nu știu unde să mă îndrept.