„Îmi Vând Casa și Mă Mut la un Azil de Bătrâni, Dar Nu Îmi Ajut Fiul”: Penelope Crede Că Fiul Ei Ar Putea Realiza Mai Mult

Penelope stătea în sufrageria ei confortabilă, sorbind dintr-o ceașcă de ceai de mușețel. Camera era plină de amintiri—fotografii de familie, suveniruri din călătorii și un vag miros de lavandă de la potpuriul de pe masa de cafea. La 72 de ani, trăise o viață plină, dar în ultima vreme, gândurile ei se îndreptau spre viitor, în special spre bătrânețe.

„Am început să mă gândesc la bătrânețe, fetelor,” le-a spus Penelope prietenelor ei în timpul jocului lor săptămânal de bridge. „Și am decis să caut un azil de bătrâni.”

Prietenele ei au privit-o cu un amestec de surpriză și curiozitate. „Dar de ce, Penelope?” a întrebat-o Hazel, amestecând pachetul de cărți. „Ai o casă frumoasă aici.”

„Da, dar nu vreau să fiu o povară pentru nimeni,” a răspuns Penelope. „Am văzut cât de minunate pot fi aceste locuri la televizor. Oferă mâncare bună, îngrijire 24/7, te duc la plimbări și condițiile sunt pur și simplu minunate. Nu vorbesc despre un azil de stat; mă uit la cele private.”

Prietenele ei au dat din cap înțelegătoare. Știau că Penelope era extrem de independentă și întotdeauna se mândrise că își îngrijește singură nevoile.

„Dar ce se va întâmpla cu Cristian?” a întrebat Alexa, referindu-se la singurul fiu al lui Penelope. „Nu va dori să te ajute?”

Penelope a oftat adânc. „Cristian este un băiat bun, dar întotdeauna a fost puțin… fără direcție. Are 45 de ani și încă nu s-a stabilit sau nu și-a găsit un loc de muncă stabil. L-am ajutat atât de mult de-a lungul anilor, dar cred că e timpul să stea pe propriile picioare.”

Camera a căzut în tăcere pe măsură ce greutatea cuvintelor lui Penelope s-a făcut simțită. Întotdeauna fusese acolo pentru Cristian, sprijinindu-l în diversele sale aventuri și nefericiri. Dar acum, simțea că era timpul ca el să-și asume responsabilitatea pentru propria viață.

„Am decis să-mi vând casa,” a continuat Penelope. „Banii vor merge către îngrijirea mea în azilul de bătrâni. Vreau să-mi trăiesc anii rămași în confort și demnitate.”

Prietenele ei au schimbat priviri îngrijorate, dar știau mai bine decât să se certe cu Penelope când își făcuse deja o părere.

Câteva săptămâni mai târziu, Penelope și-a pus casa pe piață. S-a vândut rapid și s-a mutat într-un azil privat care promitea toate facilitățile pe care le văzuse la televizor. Primele câteva săptămâni au fost destul de plăcute; personalul era prietenos, mâncarea era bună și îi plăceau diversele activități oferite.

Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea, Penelope a început să simtă un profund sentiment de singurătate. Ceilalți rezidenți erau prietenoși, dar mult mai în vârstă și mai fragili decât ea. Îi lipsea casa ei, grădina ei și cel mai mult îi lipsea Cristian.

Într-o după-amiază ploioasă, în timp ce stătea lângă fereastră urmărind picăturile care curgeau pe geam, telefonul ei a sunat. Era Cristian.

„Mamă, am nevoie de ajutor,” a spus el ezitant.

Inima lui Penelope s-a scufundat. Sperase că mutându-se în azil și vânzând casa, Cristian ar fi luat în sfârșit responsabilitatea pentru viața lui. Dar iată-l din nou, cerând ajutor.

„Îmi pare rău, Cristian,” a spus ea blând dar ferm. „Nu te pot ajuta de data asta. Trebuie să-ți rezolvi singur problemele.”

A urmat o lungă tăcere la celălalt capăt al liniei înainte ca Cristian să vorbească în cele din urmă. „Înțeleg, mamă. Voi încerca.”

După ce a închis telefonul, Penelope a simțit un amestec de tristețe și hotărâre. Știa că luase decizia corectă pentru ea însăși, dar asta nu o făcea mai ușoară.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni și apoi luni, sănătatea lui Penelope a început să se deterioreze. Singurătatea apăsa greu asupra ei și adesea se găsea rememorând trecutul. Se întreba dacă făcuse o greșeală neajutându-l pe Cristian încă o dată.

În cele din urmă, Penelope a murit liniștită în somn. Cristian a participat la înmormântarea ei, stând singur lângă mormântul ei cu lacrimi curgându-i pe față. Și-a dat seama prea târziu că pierduse nu doar pe mama lui, ci și ultima șansă de a face lucrurile bine.