„Mama Crede Că Sunt o Persoană Groaznică, o Gospodină Îngrozitoare și un Dezastru. Și Că Sunt Exact ca Tatăl Meu”

Crescând, relația mea cu mama a fost mereu tensionată. Avea așteptări foarte mari și un ochi critic care părea să găsească defecte în tot ceea ce făceam. Ca și copil, încercam să o mulțumesc, dar nimic nu era vreodată suficient de bun. Acum, ca adult, situația s-a înrăutățit.

Mama crede că sunt o persoană groaznică, o gospodină îngrozitoare și un dezastru. Mă compară adesea cu tatăl meu, care ne-a părăsit când eram mică. Potrivit ei, sunt exact ca el—iresponsabilă, leneșă și nedemnă de iubire.

Ultima picătură a fost în timpul unei reuniuni de familie de Sfântul Andrei. Mama a făcut un comentariu răutăcios despre cum casa mea este mereu în dezordine și cum nu reușesc nici măcar să gătesc o masă decentă pentru familia mea. A spus asta în fața tuturor și m-am simțit umilită. Am decis atunci că trebuie să mă distanțez de influența ei toxică.

Am limitat acum comunicarea cu mama mea. Nu mai vorbesc cu ea, nu o mai vizitez și nu o mai sun acasă. Nu o las să-și vadă nepoata pentru că nu vreau ca fiica mea să fie expusă la aceeași negativitate cu care am crescut eu. A fost greu, dar cred că este cea mai bună decizie pentru sănătatea mea mentală și pentru bunăstarea familiei mele.

Cu toate acestea, decizia nu a venit fără provocări. Mama a fost neobosită în încercările ei de a lua legătura cu mine. Trimite mesaje pline de vinovăție prin alți membri ai familiei și chiar apare neanunțată la ușa mea. De fiecare dată, trebuie să găsesc puterea de a o respinge, ceea ce mă lasă epuizată emoțional.

Soțul meu a fost susținător în tot acest timp, dar chiar și el începe să simtă tensiunea. Se îngrijorează de impactul pe care această ruptură îl are asupra dinamicii noastre familiale și asupra fiicei noastre. Ea este prea mică pentru a înțelege de ce nu-și poate vedea bunica, dar văd confuzia în ochii ei când întreabă despre ea.

Am încercat să explic motivele mele altor membri ai familiei, dar par să nu înțeleagă. Cred că exagerez și că ar trebui să „trec peste” pentru binele unității familiale. Dar ei nu au trăit prin critica constantă și abuzul emoțional pe care le-am trăit eu. Nu știu cum este să simți că nu ești niciodată suficient de bun.

Pe măsură ce trece timpul, izolarea de mama mea se simte atât eliberatoare cât și sufocantă. Pe de o parte, sunt liberă de negativitatea ei constantă; pe de altă parte, sunt împovărată de vinovăția de a tăia legătura cu un membru al familiei. Sărbătorile sunt deosebit de dificile. În timp ce alții sărbătoresc cu cei dragi, eu sunt amintită de starea fracturată a propriei mele familii.

M-am gândit să caut terapie pentru a mă ajuta să navighez prin aceste emoții complexe, dar găsirea timpului și resurselor a fost dificilă. Deocamdată, iau fiecare zi pe rând, concentrându-mă pe crearea unui mediu iubitor și susținător pentru fiica mea.

Nu știu dacă lucrurile se vor îmbunătăți vreodată între mine și mama mea. Rănile sunt adânci și cicatricile sunt o amintire constantă a durerii pe care mi-a cauzat-o de-a lungul anilor. Deocamdată, tot ce pot face este să mă protejez pe mine și familia mea de alte răni.